sâmbătă, 13 decembrie 2008
EDMOND la Teatrul de Comedie-regizor marcel top -cronica de Mihaela Michailov
Cultura
deschide >>Teatru
Dumnezeul New York-ului orb
Nu traim cu adevarat mai mult de doua minute pe zi. Si atunci, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama. Haotic si bezmetic, ca si cum am fi teleghidati. Restul nu e decat o alunecare in gol. O infasurare sufocanta in plasa normelor aberante. Care e legatura atat de fragila dintre ceea ce ni se intampla si ceea ce este scris sa ni se intample, dintre cauza necunoscuta si efectul adesea inexplicabil? Ce ne determina sa facem ceva si cine detine misterul lucrurilor care ne raman ascunse?
David Mamet, unul dintre cei mai tradusi si jucati dramaturgi americani contemporani, jongleaza aproape in fiecare dintre piesele sale („American Buffalo“, regizata de Marcel Top la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Duck Variations“ etc.) cu terenul minat al aparentelor, cu ceea ce personajele par ca tin sub control. Dialogurile laconice sunt de o concentrare uluitoare, iar monologurile sunt runde de intrebari care lasa intentionat raspunsul in aer. Tensiunea vine din detalii nesemnificative, dintr-un obisnuit aproape stereotip. Mamet ajunge la adevarurile general valabile prin defrisarea banalului. Spectacolul „Edmond“ face parte din prima faza a proiectului „Comedia tine la TINeri“, care a debutat in septembrie.
Te trezesti intr-o zi si realizezi ca tot ce ai trait e un bulgare de nisip. Ca e fara sens si derizoriu. O parasesti pe cea langa care ai stat pentru ca nu mai simti nici o atractie. Tot ce imparti cu ea e confortul fals al normalitatii. Vidul sigurantei in doi. Obisnuinta torturanta, tacamul conventiei la capac. Si dintr-odata incepi sa traiesti. „Edmond“ e spectacolul unui inceput initiatic. Al nesigurantei si degringoladei, al unei alte/ noi vieti si deopotriva al credintei. Al intrebarilor esentiale care-ti rastoarna radical toate deprinderile anchilozante. Nimic pe lume nu e fara rost. Trebuie doar sa stii sa-ti asumi tot ce-ti este dat. In asta sta filozofia concreta a spectacolului. Edmond e un om de afaceri de 37 de ani, insipid si plictisit la inceput, cu o viata terna, care se hotaraste sa plece de acasa si e scurtcircuitat de un lant de intamplari limita. Il modifica fundamental si il provoaca sa nu mai tina cont de nici o regula. Sa intre intr-un fel pe sina realitatii brutale, in care alba-neagra e trucul perfect al sortii care-i joaca feste. Convietuirea cu tot ce e impus e o cursa cu obstacole. Edmond cauta experiente sexuale inedite in cluburi obscure, admira nevinovat palaria unei femei care il acuza de tentativa de viol, omoara o fata din greseala, este jefuit si batut, inchis si violat (scena de o intensitate cutremuratoare). E un extraterestru intr-un New York halucinant. Un copil care se maturizeaza dupa ce e traumatizat. Il insoteste in noaptea iadului urban, in agonia ritualului violente, un preot-ghid orb, un Tiresias modern, dilematic si protector.
Radu Iacoban (Edmond) se pliaza excelent pe apatia si revolta personajului, pe uluirea, inocenta, frica, relaxarea si neputinta lui. Pe brusca lui trezire la viata, care ii schimba total stilul de joc. De altfel, fiecare actor joaca exact in cheia textului si a propunerii regizorale. Natural, dezinvolt, „stradal“ la modul cel mai firesc cu putinta. Spectacolul, cu o structura filmica, are umor si emotie puternica. Merita sa intre in repertoriul Teatrului de Comedie.
Mihaela Michailov
CUM NU FAC TEATRU -publicat in Cuvantul-regizorul Marcel Top
Insemnari despre Dumnezeul zilei de maine
Cum NU fac teatru
Marcel Top
Iata aici insemnarile despre felul in care se naste un spectacol de teatru, despre procesul care pe mine, personal, ma intereseaza mai mult decat ceea ce se numeste un spectacol de teatru finit.In loc de prolog
Pentru ca nu sunt partizanul "socializarii excesive", fals-ipocrite, al conversatiilor cretin-lingusitoare cu oamenii de presa, criticii, sau jurnalistii, si pentru ca nu sunt inzestrat din nastere cu harul lingerii de orgolii sau a altor parti mai mult sau mai putin rusinoase (fenomen foarte des intalnit pe meleagurile teatral-mioritico-dambovitene), am stat, am cugetat si m-am gandit ca ar fi bine sa formulez in scris gandurile, conceptele sau, de ce nu, traiectoriile discursului meu artistic.
In acest fel nu mai sunt necesare explicatiile de la cafea sau din foaier in timpul pauzei (detest pauza de la jumatatea spectacolelor), ori de la sfarsitul spectacolelor, cu doamne de genul Floricai Ichim.
Tin sa amintesc aici faptul ca, spectacolul Natural Born Fuckers, acuzat de Florica Ichim in 2004 (intr-un articol publicat in "Romania libera", numit Protest Conservator), a fost total motivat in agresivitatea lui teatrala pentru ca infiera vulgaritatea, indecenta, obscenitatea si violenta pe care le traiam cu totii la vremea aceea si, din pacate, le mai traim si acum, s-a bucurat de un succes imens la publicul nu tocmai prost (denumit astfel de aceeasi doamna) al teatrului Act, avand parte de reprezentatii cu sala arhiplina.
(Istericii de acum, asociati in colectivitati cu subventii frumusele, care se declara independenti si care au dat buzna in ultimii ani cu texte asa-zise contemporane fara miza, pretinzand ca trateaza probleme sociale romanesti, nu fac altceva decat sa propuna nemotivat tipologii stereotipe de prostituate, pesti si sado-masochisti, de dragul efectului.)
Asadar, doamne si domni care navaliti peste pateuri si care tusiti mult in timpul spectacolului, incapabili de un zambet, dragi participanti la colocviile unioniste care vorbiti mult si degeaba despre teatrul contemporan, sa nu uitam ca, in Romania de azi, traversam epoca lui "much ado about nothing", ca sa-l parafrazez pe batranul Will.
Pentru inceput
Imi place sintagma "Pentru inceput": din punctul meu de vedere, orice lucrare care tine de arta trebuie sa fie doar un inceput, ceva nefinit, neconcluziv, un lucru lasat nesfarsit, al carui sfarsit este viu asta pentru ca sfarsitul apartine publicului, entitatilor sau nonentitatilor (specie des intalnita si ea), care se raporteaza la procesul de creatie si caruia obisnuim sa-i spunem public.
Orice creatie in adevaratul sens al cuvantului este ceva neterminat, ceva mai degraba si mai frumos exprimat lasat nesfarsit. De altfel, si lumea in care traim este nesfarsita, evolueaza si involueaza conform unor fluctuatii care ne depasesc si care, dupa cate se pare, nu vor conteni sa ne depaseasca.
Dar sa ne intoarcem la cazul de fata: "Dumnezeul zilei de maine". Totul a inceput intr-o binecuvantata dupa-amiaza de primavara cand domnul George Mihaita (directorul teatrului) m-a trimis cu generozitate si buna-credinta sa aleg un text care imi place, din sutele de texte care iau cu asalt in fiecare an neincapatorul secretariat literar, cu ocazia FESTCO-ului (Festivalul de Dramaturgie Romaneasca Contemporana).
Cu rabdare si, de ce sa nu o spunem, cu fler (lecturile destul de vaste si consistente, experienta existentiala mai mult decat dura in ale contemporanului romanesc pe care o posed fara voia-mi din frageda pruncie imi permit acest lucru) am luat la frunzarit si lecturat sutele de pagini. O tristete aproape metafizica (incerc sa nu exagerez) m-a cuprins atunci cand am remarcat faptul ca textele "contemporane" puteau fi impartite in doua categorii:
1) total necontemporane, desuete, cripto-comunist-postdecembriste si
2) pseudo-isterico-formaliste, fara nici un fond-vulgar contemporane.
In prima categorie autorii-subiecti ar fi prea multi ca sa ii enumar aici; in cea de-a doua, aparuta precum vorba ciupercilor dupa ploaie, se incadreaza cu un oarecare succes (in lipsa de alternative reale), textele lui Peca Stefan sau texte de tipul celor din noua generatie samanatorist-dupa blocuri-cartierista, produse de Dramacum, care improasca cu tot ce se poate improsca pe pereti, fara sa spuna si fara sa insemne in fond nimic.
Acestea sunt Formele fara fond care fac un comert ieftin din derizoriul romanesc, comert de tipul celui practicat in anumite filme de gust indoielnic aparute dupa revolutie si care nu sunt capabile decat sa produca juisari instantanee veteranilor stangii franceze, ori satisfac pofta de sange si circ a imbuibatilor occidentali. Adica genul de drama sau docu-drama careia ii putem spune noul nostru gen EASTERN, o replica patetica la western-urile cu cowboy, care cultiva insa in locul celebrilor cowboy personajele tip curva de la bloc, smecherul, baietii-cool tiganosi s.a.
Or, sa fim franci, fenomenele de criza fundamentale ale societatii romanesti nu sunt acestea, decat intr-un plan mai mult secundar, si care nu depaseste nivelul picanteriilor special create spre a face deliciul noilor specii de primate "estetice".
Asadar, pus in fata unei dileme precum alegerea unui text din aceasta jungla penduland intre sclerozari si efecte speciale, demne de un Bollywood mioritic, intr-un moment in care sansele mele de a face un spectacol la Teatrul de Comedie se diminuau cu fiecare pagina rasfoita (pentru ca m-a ferit sfantul si de oportunism, si de capacitatea de a lucra pe ceva care nu imi place), atunci cand totul parea pierdut, providenta a facut sa imi cada in brate textul "Dumnezeul de a doua zi".
(Trebuie sa mentionez ca nici unul dintre texte nu era semnat, nu stiam cine ce a scris, cu atat mai bine si mai provocator!)
Mai tarziu, am aflat ca fericitul autor nu era nimeni altul decat Cornel Mimi Branescu, un dramaturg fata de care nu am avut niciodata vreo simpatie speciala, piesele scrise de el lasandu-ma in mare parte pana acum rece, cu exceptia, poate, a interpretarii din "Un Cartus de Kent".
La prima vedere textul parea o prelunga lamentatie in doi, naturalisto-deconstructivista, gen Neil La Bute.
Pentru ca nu agreez genul lamentatiei, mi-am dat seama ca va trebui sa merg in mizanscena si in interpretare impotriva textului, astfel incat sa creez o atmosfera si o interpretare mai degraba spectaculos dementa doi oameni care se biciuie, razand de ei insisi si de cei care le provoaca durerea si nenorocirea, doi oameni care rad cu fanatism, cinism si de dincolo de moarte de ei insisi, de tara lor Romania, si de tortionarii lor romanii sadea; doi oameni care musca din propria lor carne si se lasa muscati fara sa cracneasca, zambind. Doi oameni care se zvarcolesc intr-un spatiu in care "toti sunt vinovati", conform sintagmei lui Camus. Chiar si ei insisi erau vinovati din punctul meu de vedere, de inactiune, in acelasi timp scuzati insa prin structura lor fanatic-inocenta; doi oameni pe care ii tine in viata si in moarte iubirea si credinta in Dumnezeul zilei de maine, doi oameni care calca cu viata si iubirea lor peste prostie, rautate si peste moarte. Si atunci, in timp ce ma gandeam, si fantazam pe aceasta tema, au aparut Actorii!
A avut loc Intalnirea, intalnirea pe care o asteptam inca din timpul facultatii!
Cei mai tineri oameni, cei mai tineri artisti pe care i-am cunoscut pana acum: Claudiu Bleont si Delia Seceleanu! Cand spun tineri ma gandesc la ceea ce le spuneau egiptenii grecilor: "Voi grecii, sunteti tineri".
Intalnirea cu Claudiu Bleont din punct de vedere artistic a avut, in ce ma priveste, valoarea unei (fara pretiozitatea) revelatii. S-a creat intre noi, Delia, Claudiu si eu, un triumvirat atat de special incat ar fi nevoie de cateva zeci de pagini ca sa il descriu. Si va asigur ca in aceasta formula "magica" veti mai vedea, cu siguranta, si alte spectacole.
Cu siguranta cei care ma cunosc sau au vazut spectacole de-ale mele vor spune: Pai bine, Marcele, dar pana acum ai lucrat doar cu actori tineri, proaspat absolventi. Iar eu le voi raspunde: Fals! Pana acum am lucrat in mare parte cu sclerozati, oameni care sufereau de un pragmatism convalescent. Rareori am intalnit in cazul acestor tineri actori dimensiuni artistice veritabile, erau in mare parte fie doar buni executanti, fie business-artistici care cantareau cu o minutiozitate de Shylock ce anume ii avantajeaza, si ce nu, fara dimensiunea riscului, curajului, a cautarilor.
Am avut pentru prima oara senzatia Intalnirii, nu a Repetitiei! A intalnirii dintre regizor si actori despre care vorbea Grotowsky si, sper, si cu dumneavoastra publicul! Senzatia Sarbatoririi si a Libertatii! Senzatia ca Dumnezeul Zilei de Maine exista in Arta!
Au inceput sa se adevereasca si sa se infaptuiasca toate utopiile mele in ce priveste teatrul ca spatiu al libertatii, teatrul ca loc unic, singurul in aceasta lume in care ma duc tocmai pentru ca sa nu fac teatru. Despre utopii am scris intr-un dosar de presa alcatuit de Oana Stoica. (www. supliment.polirom.ro/category.aspx?item=90&cat=13, depre respectivele utopii le vorbeam doamnei Sanda Manu si domnului Radu Penciulescu, carora le multumesc pentru incredere si sustinere si acum.)
Datorita increderii si libertatii acordate de catre domnul George Mihaita (caruia i-am oferit, la randul meu, premiul Guliver in tara piticilor), toti patru (si, in curand, va sosi si al cincilea din acest magic team) - un regizor, doi actori si Anca Cernea (scenografa cu care am inceput sa dansez imaginativ poetic, si nu numai) - am reusit sa facem ceea ce se cheama un laborator sau sa-i zicem, parafrazandu-l tot pe mosul Will, un loves labour, pe care nu va ramane decat sa il vizitati si sa il cunoasteti in fiecare seara. El este si va fi tot timpul deschis, ca un inceput asa cum spuneam mai sus, fara sfarsit.
Voi spectatorii sunteti, de fapt, parte integranta a acestui loves labour pe care va invit sa il frecventati, la randul vostru, deschisi, liberi, caci, altfel, jocul nu tine, nu are sens!
Un motto in loc de sfarsit
Dedic acest spectacol celor (putini) care au capacitatea sa iubeasca si sa faca arta cu fanatism, dar si celor (multi) care au reusit sa faca din Romania un loc detestabil!
Dumnezeul de a doua zi la Teatrul de comedie-regia Marcel Top
| TNB deschide stagiunea »
Si-au trait nefericiti pina la adinci batrineti
La inceputul acestei veri, in luna iunie, mai exact, cind toate teatrele isi inchideau portile, am avut curiozitatea sa merg la avanpremiera unui spectacol, la Comedie. “Dumnezeul zilei de miine” se intitula piesa si in afara de titlul care promitea ceva divin, m-a atras numele de pe afis: Claudiu Bleont si Delia Seceleanu. Primul, mai precis. Mimi Branescu, scenarist, Marcel Top, regizor. Asta era, in esenta, afisul.
N-am avut curiozitati nu asta m-a impins la spectacol, ci mai degraba nevoia de a respira altceva decit atmosfera blazarii estivale . Am descoperit un text de o frumusete machiavelica – iti pare plat, la inceput, apoi te fura - intr-un décor minimalist redus la un scaun, un piedestal, citeva umbre proiecate in fundal. Si doua pesonaje, El si Ea. Numele lor nu conteaza - nici nu stiu daca se chemau sau nu intr-un fel - cum probabil nu au contat nici pentru cel care scris textul.
Importanta este povestea, general valabila pentru oricare om care a iubit sau va iubi vreodata. Convulsiile unui cuplu, rememorate de cele doua personaje in monologuri cind domoale, cind vulcanice, tensiunile reamanente, zbaterile facerii si desfacerii relatiei lor. Toate-s vechi si noua toate, eternul cerc al iubirii care decade, renaste, si intr-un final fericit, moare: El si Ea se casatoresc iar nunta este sarbatorita colectiv, pe bune, in mijlocul spectatorilor care degusta din vinul pe care mirele (Bleont) il ofera cu generozitate in stinga si-n dreapta. Imi pare rau ca n-am notat citeva din replicile personajului masculin – Bleont este demential si cind plinge, si cind ride, si cind vorbeste despre cum facea pipi linga un gard.Il sustine Delia Seceleanu cu aplomb desavarsit,tinand piept acestui vulcan,Claudiu Bleont,(nu l-am vazut de ani buni intr-o asemenea forma). Trairile lui sint autentice, zvircolirile lui interioare nasc alte zvircoliri, in inima spectatorului care-l priveste cuminte, in scaun. Un intreg laborator al sufletului scoate la iveala alchimii umane precum furie, angoasa, iubire, umilinta.Si laboratorul acesta se datoreaza atat actorilor dar in egala parte, mainii unui foarte tanar si foarte bun regizor,Marcel Top(nu am vazut nimic facut de el pana acum),dar care daca va continua astfel are toate sansele de a deveni un mare regizor. Eu spun ca personajele au murit, prin casatorie. Altfel, piesa nu s-ar fi terminat niciodata. Potentialul unei relatii se epuizeaza, si in piesa, ca si in viata, in momentul in care necunoasterea, ca sursa de mister, este inlocuita de confortul caldut al stabilitatatii. Nunta de la final adera la realitatea cuplului nostru cel de toate zilele si noptile: si au trait nefericiti pina la adinci batrineti.
CUVANTUL-25 iunie -2007
diana cavallioti in deformatii-regia marcel top
Portretul de AZI
Actriţa Diana Cavallioti
Studentă în ultimul an la UNATC, la clasa profesorului Florin Zamfirescu, Diana Cavallioti debutează în spectacolul "Deformaţii", în regia lui Marcel Ţop, montat la Teatrul Luni.
Este o bucurie ori de câte ori descoperi într-o premieră un tânăr actor care este încă student. În premiera Deformaţii, care se poate numi o premieră a tinereţii şi valorii (în cazul acesta, tinereţea este prin ea însăşi o valoare) am remarcat-o pe Diana Cavallioti, încă studentă în anul IV la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Dincolo de datele fizice - frumuseţe, eleganţă, graţie -, Diana Cavallioti stăpâneşte bine mijloacele dramaei şi ale comediei. Mai bine zis, a mixajului dintre cele două genuri. Un joc foarte modern, puternic, cu o expresivitate bine studiată, temperament şi o uşurinţă de a comunica idei profunde învelite într-un ambalaj care pare superficial şi strălucitor. Nu e întâmplător faptul că Diana are mobilitate deosebită şi un limbaj gestual încărcat de muzicalitate. Ea a urmat cursurile Liceului "Dinu Lipatti", având o formaţie muzicală temeinică atât în arta pianistică, dar şi în cea lirică.
În şcoală a lucrat cu profesorii Valeria Sitaru şi Florin Zamfirescu. Deja a avut câteva roluri în film. Aş aminti Restul e tăcere, în regia lui Nae Caranfil, Second hand, în regia lui Dan Piţa sau Târziu, în regia lui Paul Negoescu. În Deformaţii, ea interpretează mai multe roluri cu naturaleţe aşa cum o fac şi colegii ei, pentru că se simte şi se vede credinţa lor în arta poetică actuală. Ciclul poetic Deformaţii îi reprezintă şi se regăsesc în versurile, pline de miez, când disperate, când triste, când onirice. Una dintre cele mai puternice secvenţe în care apare Diana Cavallioti este cea "Fără cuvinte". Ea încearcă să ne spună, prin cuvintele care nu-i ies din gură, "nu mai pot" ceea ce simte o întreagă generaţie. O scenă violentă şi, în acelaşi timp, poetică, pentru că sfâşierea, dezastrul, autodistrugerea sunt sublimate printr-o trăire metafizică.
Un alt moment impresionant, în care apare Diana, este cel al tinerei fete, inocentă, visătoare, idealistă. Ea trăieşte în ţara Utopiei, unde dragostea este nesfârşită şi unde oamenii nu cunosc răutatea, crima şi trădarea. Sper că regizorii noştri de teatru, dar şi directorii s-o remarce pe Diana Cavallioti şi să-i dea roluri pe măsură.
Irina Budeanu
Actriţa Diana Cavallioti
Studentă în ultimul an la UNATC, la clasa profesorului Florin Zamfirescu, Diana Cavallioti debutează în spectacolul "Deformaţii", în regia lui Marcel Ţop, montat la Teatrul Luni.
Este o bucurie ori de câte ori descoperi într-o premieră un tânăr actor care este încă student. În premiera Deformaţii, care se poate numi o premieră a tinereţii şi valorii (în cazul acesta, tinereţea este prin ea însăşi o valoare) am remarcat-o pe Diana Cavallioti, încă studentă în anul IV la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Dincolo de datele fizice - frumuseţe, eleganţă, graţie -, Diana Cavallioti stăpâneşte bine mijloacele dramaei şi ale comediei. Mai bine zis, a mixajului dintre cele două genuri. Un joc foarte modern, puternic, cu o expresivitate bine studiată, temperament şi o uşurinţă de a comunica idei profunde învelite într-un ambalaj care pare superficial şi strălucitor. Nu e întâmplător faptul că Diana are mobilitate deosebită şi un limbaj gestual încărcat de muzicalitate. Ea a urmat cursurile Liceului "Dinu Lipatti", având o formaţie muzicală temeinică atât în arta pianistică, dar şi în cea lirică.
În şcoală a lucrat cu profesorii Valeria Sitaru şi Florin Zamfirescu. Deja a avut câteva roluri în film. Aş aminti Restul e tăcere, în regia lui Nae Caranfil, Second hand, în regia lui Dan Piţa sau Târziu, în regia lui Paul Negoescu. În Deformaţii, ea interpretează mai multe roluri cu naturaleţe aşa cum o fac şi colegii ei, pentru că se simte şi se vede credinţa lor în arta poetică actuală. Ciclul poetic Deformaţii îi reprezintă şi se regăsesc în versurile, pline de miez, când disperate, când triste, când onirice. Una dintre cele mai puternice secvenţe în care apare Diana Cavallioti este cea "Fără cuvinte". Ea încearcă să ne spună, prin cuvintele care nu-i ies din gură, "nu mai pot" ceea ce simte o întreagă generaţie. O scenă violentă şi, în acelaşi timp, poetică, pentru că sfâşierea, dezastrul, autodistrugerea sunt sublimate printr-o trăire metafizică.
Un alt moment impresionant, în care apare Diana, este cel al tinerei fete, inocentă, visătoare, idealistă. Ea trăieşte în ţara Utopiei, unde dragostea este nesfârşită şi unde oamenii nu cunosc răutatea, crima şi trădarea. Sper că regizorii noştri de teatru, dar şi directorii s-o remarce pe Diana Cavallioti şi să-i dea roluri pe măsură.
Irina Budeanu
cronica -NATURAL BORN FUCKERS-in regia lui marcel top
Cu monologul interpretat excelent de Toma Dănilă debutează spectacolul Sex, Drugs, Rock&Roll II de la Teatrul Arca, în fapt, reluarea producţiei Natural Born Fuckers de la Teatrul ACT, pe deja celebrul text al lui Eric Bogosian. Regia e semnată de Marcel Ţop, care scoate unele secvenţe din montarea precedentă pentru a adăuga altele interpretate de actori diferiţi. Cu panoplia sa de portrete din suita celor unsprezece monoloage, spectacolul înseriază toate tipurile de excese din universul masculin. Lumea (americană, dar se vede că şi inconştientul colectiv al nostru, românesc începe să fie tot mai american) se compune, treptat, pe bucăţi, din portrete individuale de marginali. Marcel Ţop eşalonează un univers în care interlopii îi ies mult mai bine decât stilaţii (ori poate realitatea noastră e mult mai generoasă, pentru actorul român, cu exemplele de jigăriţi). Artistul care refuză orice convenţie socială, dar şi să picteze (rol în care Alexandru Nedelcu face un experiment riscant cu nervii spectatorului), un guru de cartier, revoltat împotriva erei calculatoarelor (cu Cătălin Babliuc monocrom, dar convingător), se intercalează cu conformişti, bogaţi şi snobi (interpretaţi de Alin Mihalache sau Tudor Aaron Istodor, puţin şovăielnic, dar în multe momente expresiv).
Până la urmă Sex, Drugs, Rock&Roll II pune pe tavă ethosul ultimului sfert de secol într-o lume a dezaxării şi a asocialului virulent. Un dereglaj etic de proporţii greu de cuprins face numitorul comun al tuturor monoloagelor. S-a zis cu alienarea dulceagă sau cu era inadaptării cu oftaturi, la mare preţ în secolul trecut. Nota generală a galeriei de escroci din textul lui Bogosian stă în dezordinea mentală şi în agresiune. Revolta e strigată şi caută căi eficiente. Cel mai bine i se vede vehemenţa la personajele interpretate de Radu Iacoban, Gabriel Călinescu şi Constantin Diţă. Eroii lor sunt campioni ai strigătului (a nu se confunda cu răcnitul pe scenă al actorilor slabi), dar şi ai praxis-ului. Nevoia de răzbunare îmbracă forme diverse şi perfide, ca în cazul moleculei evocate de personajul lui Radu Iacoban, cel ce nu se spală niciodată. Este molecula cea mai puternică (Zorro), de gonoree, cu care parazitul social aruncă generos în toate direcţiile. Cel puţin în scenariile sale compensatoare. Protestul său este comic, iar nota amăruie - implicită. Actor cu forţă, cum puţini au, cu voce bună şi dicţie perfectă, Radu Iacoban îşi dozează bine discursul, compunându-şi un personaj plin de înfocare şi energie. Furia permanent strecurată în cuvinte dă pregnanţă textului său despre discrepanţa între lumea prăpădiţilor plini de toate infecţiile şi universul celor bogaţi, puternici şi snobi.
Cel mai savuros moment al furiei otrepelor este construit de Gabriel Călinescu ca rapper puşcăriaş. Actorul e ca o torpilă, face o demonstraţie de energie primară. Problema personajului este cine deţine puterea cea mai mare. Evident, Dumnezeu. Dar Dumnezeul unei lumi răsturnate, un Dumnezeu pe dos, "ăl mai mare ciumec". E un Dumnezeu malign, al puşcăriaşilor care îl invidiază datorită formelor complexe şi puterii nestăpânite de a face rău. Dereglajul etic al lumii se întinde până la cer. Puşcăriaşul său respectă divinitatea... pentru câte mizerii poate să facă. Evocând un Dumnezeu care, în funcţie de gradul de indispoziţie cu care se trezeşte (matematic se trezeşte prost dispus), mai dă drumul la un cutremur, mai lansează o tornadă, actorul e incendiar. Gabriel Călinescu, într-un personaj ca "băieţii de după blocuri", se dovedeşte extraordinar în a provoca publicului şoc după şoc, fără ca intensitatea să se aplatizeze vreun moment.
Într-adevăr, scursurile societăţii prilejuiesc cele mai reuşite creaţii ale spectacolului. Doru Bem este atât de natural şi atât de şmecheros-convingător în adolescentul care cerşeşte ca să se drogheze, încât publicul intră imediat în joc, se milostiveşte de el şi face chetă. Constantin Diţă, în golanul îngrijorat de poluare, emite imagini apocaliptice în care dejecţiile înghit totul. Textul său e spus cu umor, actorul gradează iscusit şi pune accente pregnante pe reperele folosite cu semn schimbat. Tot ce îndeobşte conotează prospeţimea, curăţenia, sănătatea - râuri, oceane, peştişori – devine, în imaginile sale, focar imund de infecţie.
Un singur moment de serenitate există în tot spectacolul. Dar o serenitate a la Bogosian. De data aceasta personajul (Răzvan Oprea) este exact modelul. Şi e mândru să fi fost construit după perfecţiunea modelului. Personajul deţine echilibru perfect şi perfectă stăpânire de sine. E singurul caz din istoria umanităţii în care între model şi copie nu s-a interpus nici o impuritate. Doar că perfecţiunea sa e zonală. Şi anume falică. Femeile se dau în vânt după el. Răzvan Oprea construieşte caricatural discursul autoaprecierii. Actorul evită capcana tuşelor groase. Momentul său e o delectare continuă, cu poante bine plasate şi bine interpretate. Singurul care mizează pe caricatură în acest spectacol, Răzvan Oprea e solar şi de un comic benign simpatic.
Aşa că dacă şi numai dacă nu aveţi urechi pudibonde, dacă sunteţi tineri şi/sau vă plac formele teatrului alternativ, mergeţi neapărat la Teatrul Arca la Sex, Drugs, Rock&Roll II. Veţi vedea o generaţie formidabilă de actori tineri într-un spectacol pe măsura talentului lor. Să fi jucat în engleză, până acum, mulţi dintre ei ar fi făcut filme la Hollywood. Aşa - rămân aici să vă delecteze pe dumneavoastră. Ar fi mare păcat să-i rataţi.
Victor Scoradet-Adevarul literar artistic-2005
Imperfectul Necesar-scriere despre Richard III-regizorul Marcel Top
RICHARD AL III-LEA
IMPERFECTUL NECESAR SAU O ESTETICA A IMPERFECTULUI
MARCEL TOP
Se spune, se scrie, se crede ca oamenii au tins si tind dintotdeauna spre perfectiune.
Probabil ca una dintre cele mai mari dileme ale umanului consta in neputinta de a formula cu exactitate ceea ce este perfect si imperfect. Avem de a face cu doua concepte care, dupa cate se pare, nu pot fi masurate decat, in cel mai bun caz constatate si de cele mai multe ori transformate in prejudecati.
Oscar Wilde spunea ca nu exista moral sau imoral, nu exista bun sau rau in mod absolut, exista frumos sau urat, estetic sau inestetic. Si asta, de ce sa nu recunoastem, suna frumos, chiar neconventional, ne poate fermeca o asemenea afirmatie, dar, in acelasi timp, o asemenea afirmatie este pasibila de a putea deveni in orice moment o prejudecata, inca din momentul in care a fost formulata. Shakespeare, in Macbeth, probabil ca intelegea mai bine decat Oscar Wilde si alti esteticieni sau neesteticieni ai frumosului sau uratului, in ocult ironicul discurs al vrajitoarelor: “ Ce-i frumos e slut,/ Ce-i slut, frumos,/ Prin duhori si pacle/ Sa plutim in sus si-n jos.”
In antichitate, grecii, mai ales Platon in periculoasa lui utopie, « Republica », periculoasa dupa cum s-a vazut dupa secole atunci cand a existat seductia de a o aplica, generand dezastre( vezi cazul filosofiei lui Marx, Engels, Lenin) cereau eliminarea din cetatea ideala a artistilor pe motivul ca arta ar fi o copie a realitatii imperfecte care suceste mintile « tinerilor ». Deci, cu alte cuvinte, intotdeauna umanitatea, dintr-o fatala nevoie de certitudini, a jinduit si a cersit dupa aplicabilitatea acestu concept al perfectiuni, concept care, de multe ori naiv, si deprimant de cele mai multe ori, a fost confundat cu conceptul de fericire. Si iata ca oamenii, dupa secole de la aceasta fatidica afirmatie a lui Platon, au descoperit chiar taramuri noi, au descoperit America, dar nu au descoperit perfectiunea, doar o iluzie a ei, definita si redefinita in fiecare secol. Emil Cioran spunea ca cei mai periculosi indivizi sunt cei care construiesc utopii, sau mai rau, viseaza la aplicabilitatea lor, lumea fiind prin excelenta leaganul imperfectiunii.
Pornind de la aceste premise, sa ne inchipuim acum ca traim intr-o lume care tinde spre perfectiune. Vom constata, cu mirare sau nu, ca nu trebuie sa facem un efort prea mare de a ne inchipui aceasta lume, vom constata cu stupoare ca de fapt, traim intr-o lume care tinde spre perfectiune. Dar sa mergem si mai departe si sa ne inchipuim aceasta lume, vorba unui filosof medieval, « cea mai perfecta dintre toate lumile posibile », aujnsa la un climax al visului ei. Atunci cand iluzia perfectiunii e atat de mare incat se confunda cu insusi obiectul si finalitatea visului. In aceasta lume in care imperfectul a fost « starpit », se naste intr-o buna zi Richard III, o creatura fara seaman intre semenii ei, si care este tolerata datorita faptului ca devine pentru ceilalti, fiind « diform » interior si exterior, un entertainer. In aceasta lume, imperfectul devine sursa comicului, o lume in care handicapul nu mai provoaca oroarea, scarba, compasiunea sau mila, pentru ca nu mai poate provoca decat rasul. O lume, « cea mai perfecta dintre toate lumle posibile », suficienta siesi si care, de fapt, are foarte bine infipta in viscere si in pantec tarele radacinoase ale imperfectiunii, si in principal « frica », acel sentiment care salasluieste in stomac, dupa cum spunea fantomaticul print roman Caligula. Deci, in aceasta dimensiune de orbi cufundati in narcisismul lipsei lor de perspectiva, intr-un somn, apare Richard III, intr-un loc in care arta este interzisa sau este considerata cel mult o bufonada, de care nu mai stiu decat cei care se nasc imperfecti, asemenea lui. Richard III se naste din frica celorlalti, din neputinta celorlalti de a descoperi marea iluzie a existentei. O lume total lipsita de morale, care in acelasi timp isi exhiba discursul moralist peste tot, in care « barbatii sunt barbati si femeile femei », in acest loc apare Richard, produsul fetid al fricilor colective. Atunci Richard va fi la inceput un bufon care se metamorfozeaza in ceea ce esta altfel. Va deveni din « cel de care razi », « cel de care te temi ». Cu alte cuvinte, va deveni Antichristul acestei lumi, pe care, in final, eliminandu-l, lumea va avea iluzia mantuirii sale. Finalitata tuturor cautarilor lui Richard va fi crima, dar nu orice crima, o crima estetizata, insotita de muzica si ridicata la rang de arta. Richard, histrionul existential, nici barbat, nici femeie, diform atat interior cat si exterior, instaurand confuzia clarviziunii in ceilalti, va ajunge, pana in final, cuceritorul acestei lumi, seducaorul ei, ptentru ca el, nefacand parte din niciuna dintre categoriile perfectiunii, stie sa manipuleze ceea ce e barbat sau femeie, frumos sau urat, in aceeasi masura, chiar in final sacrificanu-se ca sa isi duca la indeplinire acest vis, un vis individual, un vis de artist, un vis »imperfect », nu un vis colectiv. Moartea lui Richard va fi o rasturnare a mortii, a sacrificiului care mantuie si din care te impartasesti, biblic. Va avea valoarea unei impartasanii din urat, din ceea ce consideram imperfect in prejudecata noastra. In final viii si mortii acestei lumi perfecte vor veni sa se impartaseasca din carnea celui care a oripilat-o, a ingrozit-o. Ultima imagine a spectacolului este insusi Richard, care, asemenea unui profetic criminal in serie la superlativ, isi va autodevora inima.
IMPERFECTUL NECESAR SAU O ESTETICA A IMPERFECTULUI
MARCEL TOP
Se spune, se scrie, se crede ca oamenii au tins si tind dintotdeauna spre perfectiune.
Probabil ca una dintre cele mai mari dileme ale umanului consta in neputinta de a formula cu exactitate ceea ce este perfect si imperfect. Avem de a face cu doua concepte care, dupa cate se pare, nu pot fi masurate decat, in cel mai bun caz constatate si de cele mai multe ori transformate in prejudecati.
Oscar Wilde spunea ca nu exista moral sau imoral, nu exista bun sau rau in mod absolut, exista frumos sau urat, estetic sau inestetic. Si asta, de ce sa nu recunoastem, suna frumos, chiar neconventional, ne poate fermeca o asemenea afirmatie, dar, in acelasi timp, o asemenea afirmatie este pasibila de a putea deveni in orice moment o prejudecata, inca din momentul in care a fost formulata. Shakespeare, in Macbeth, probabil ca intelegea mai bine decat Oscar Wilde si alti esteticieni sau neesteticieni ai frumosului sau uratului, in ocult ironicul discurs al vrajitoarelor: “ Ce-i frumos e slut,/ Ce-i slut, frumos,/ Prin duhori si pacle/ Sa plutim in sus si-n jos.”
In antichitate, grecii, mai ales Platon in periculoasa lui utopie, « Republica », periculoasa dupa cum s-a vazut dupa secole atunci cand a existat seductia de a o aplica, generand dezastre( vezi cazul filosofiei lui Marx, Engels, Lenin) cereau eliminarea din cetatea ideala a artistilor pe motivul ca arta ar fi o copie a realitatii imperfecte care suceste mintile « tinerilor ». Deci, cu alte cuvinte, intotdeauna umanitatea, dintr-o fatala nevoie de certitudini, a jinduit si a cersit dupa aplicabilitatea acestu concept al perfectiuni, concept care, de multe ori naiv, si deprimant de cele mai multe ori, a fost confundat cu conceptul de fericire. Si iata ca oamenii, dupa secole de la aceasta fatidica afirmatie a lui Platon, au descoperit chiar taramuri noi, au descoperit America, dar nu au descoperit perfectiunea, doar o iluzie a ei, definita si redefinita in fiecare secol. Emil Cioran spunea ca cei mai periculosi indivizi sunt cei care construiesc utopii, sau mai rau, viseaza la aplicabilitatea lor, lumea fiind prin excelenta leaganul imperfectiunii.
Pornind de la aceste premise, sa ne inchipuim acum ca traim intr-o lume care tinde spre perfectiune. Vom constata, cu mirare sau nu, ca nu trebuie sa facem un efort prea mare de a ne inchipui aceasta lume, vom constata cu stupoare ca de fapt, traim intr-o lume care tinde spre perfectiune. Dar sa mergem si mai departe si sa ne inchipuim aceasta lume, vorba unui filosof medieval, « cea mai perfecta dintre toate lumile posibile », aujnsa la un climax al visului ei. Atunci cand iluzia perfectiunii e atat de mare incat se confunda cu insusi obiectul si finalitatea visului. In aceasta lume in care imperfectul a fost « starpit », se naste intr-o buna zi Richard III, o creatura fara seaman intre semenii ei, si care este tolerata datorita faptului ca devine pentru ceilalti, fiind « diform » interior si exterior, un entertainer. In aceasta lume, imperfectul devine sursa comicului, o lume in care handicapul nu mai provoaca oroarea, scarba, compasiunea sau mila, pentru ca nu mai poate provoca decat rasul. O lume, « cea mai perfecta dintre toate lumle posibile », suficienta siesi si care, de fapt, are foarte bine infipta in viscere si in pantec tarele radacinoase ale imperfectiunii, si in principal « frica », acel sentiment care salasluieste in stomac, dupa cum spunea fantomaticul print roman Caligula. Deci, in aceasta dimensiune de orbi cufundati in narcisismul lipsei lor de perspectiva, intr-un somn, apare Richard III, intr-un loc in care arta este interzisa sau este considerata cel mult o bufonada, de care nu mai stiu decat cei care se nasc imperfecti, asemenea lui. Richard III se naste din frica celorlalti, din neputinta celorlalti de a descoperi marea iluzie a existentei. O lume total lipsita de morale, care in acelasi timp isi exhiba discursul moralist peste tot, in care « barbatii sunt barbati si femeile femei », in acest loc apare Richard, produsul fetid al fricilor colective. Atunci Richard va fi la inceput un bufon care se metamorfozeaza in ceea ce esta altfel. Va deveni din « cel de care razi », « cel de care te temi ». Cu alte cuvinte, va deveni Antichristul acestei lumi, pe care, in final, eliminandu-l, lumea va avea iluzia mantuirii sale. Finalitata tuturor cautarilor lui Richard va fi crima, dar nu orice crima, o crima estetizata, insotita de muzica si ridicata la rang de arta. Richard, histrionul existential, nici barbat, nici femeie, diform atat interior cat si exterior, instaurand confuzia clarviziunii in ceilalti, va ajunge, pana in final, cuceritorul acestei lumi, seducaorul ei, ptentru ca el, nefacand parte din niciuna dintre categoriile perfectiunii, stie sa manipuleze ceea ce e barbat sau femeie, frumos sau urat, in aceeasi masura, chiar in final sacrificanu-se ca sa isi duca la indeplinire acest vis, un vis individual, un vis de artist, un vis »imperfect », nu un vis colectiv. Moartea lui Richard va fi o rasturnare a mortii, a sacrificiului care mantuie si din care te impartasesti, biblic. Va avea valoarea unei impartasanii din urat, din ceea ce consideram imperfect in prejudecata noastra. In final viii si mortii acestei lumi perfecte vor veni sa se impartaseasca din carnea celui care a oripilat-o, a ingrozit-o. Ultima imagine a spectacolului este insusi Richard, care, asemenea unui profetic criminal in serie la superlativ, isi va autodevora inima.
ERIC BOGOSIAN'S TALK RADIO-o intamplare frumoasa si oarecum scandaloasa in regia lui Marcel Top
Visul lui Pittis traieste de trei ani
Premiera mondiala la Radio3Net
Astazi, Radio3Net "Florian Pittis" implineste trei ani de existenta, prilej cu care ascultatorilor li s-au pregatit evenimente speciale. Intre orele 08.00 si 19.00 primul radio de stat net-only, si deocamdata singurul, isi deschide portile pentru toti cei care vor sa vina in vizita. Si, in premiera mondiala, la Radio3 Net "Florian Pittis", regizorul Marcel Top va pune in scena virtuala conceptul de "radio in radio".
Sunt trei ani de cand radioul infiintat de Florian Pittis a inceput sa emita. Si ceva mai mult de trei luni de cand Radio3Net poarta numele marelui artist, plecat prea curand dintre noi. Astazi, postul de radio isi dezvaluie secretele, deschizandu-si portile tuturor celor care vor sa intre, ocazie cu care pe prima pagina a site-ului www.radio3net.ro va putea fi accesata Galeria Video a postului, proaspat reorganizata si imbogatita de-a lungul anilor. Concerte, piese de teatru, interviuri in exclusivitate si multe altele vor fi la dispozitia tuturor. Tot la www.radio3net.ro, si tot astazi, se va inaugura site-ul "Noapte buna, copii!". Un site pentru copiii de toate varstele. Care vor putea de-acum incolo sa intre in lumea povestilor aflate in fonoteca Radiodifuziunii Romane si care vor putea fi ascultate oricand pe Internet.
In premiera mondiala, la Radio3 Net "Florian Pittis", Marcel Top, unul dintre regizorii care fac parte din noua generatie, premiat la festivaluri nationale si internationale, va pune in scena virtuala conceptul de "radio in radio". Dupa primii trei ani de "radio in culori", ascultatorii de Radio3 Net vor putea auzi si vedea o piesa interactiva dupa textul "Talk Radio" al lui Eric Bogosian. In studio sau prin telefon, incepand cu ora 19:00, isi vor da concursul: Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Claudiu Bleont, Tudor Aaron Istodor, Razvan Oprea, Iulian Glita, Delia Seceleanu, Mihaela Ailincai si Toma Danila. "Vocea care nu se vede" este un spectacol despre fricile, angoasele, dementele, ridicolul si paranoia celor care traiesc in cutiile de beton ale marilor orase. Productia se doreste un spectacol total, despre voci care (se) vad, se aud si au ceva de spus. (M.A.)
Premiera mondiala la Radio3Net
Astazi, Radio3Net "Florian Pittis" implineste trei ani de existenta, prilej cu care ascultatorilor li s-au pregatit evenimente speciale. Intre orele 08.00 si 19.00 primul radio de stat net-only, si deocamdata singurul, isi deschide portile pentru toti cei care vor sa vina in vizita. Si, in premiera mondiala, la Radio3 Net "Florian Pittis", regizorul Marcel Top va pune in scena virtuala conceptul de "radio in radio".
Sunt trei ani de cand radioul infiintat de Florian Pittis a inceput sa emita. Si ceva mai mult de trei luni de cand Radio3Net poarta numele marelui artist, plecat prea curand dintre noi. Astazi, postul de radio isi dezvaluie secretele, deschizandu-si portile tuturor celor care vor sa intre, ocazie cu care pe prima pagina a site-ului www.radio3net.ro va putea fi accesata Galeria Video a postului, proaspat reorganizata si imbogatita de-a lungul anilor. Concerte, piese de teatru, interviuri in exclusivitate si multe altele vor fi la dispozitia tuturor. Tot la www.radio3net.ro, si tot astazi, se va inaugura site-ul "Noapte buna, copii!". Un site pentru copiii de toate varstele. Care vor putea de-acum incolo sa intre in lumea povestilor aflate in fonoteca Radiodifuziunii Romane si care vor putea fi ascultate oricand pe Internet.
In premiera mondiala, la Radio3 Net "Florian Pittis", Marcel Top, unul dintre regizorii care fac parte din noua generatie, premiat la festivaluri nationale si internationale, va pune in scena virtuala conceptul de "radio in radio". Dupa primii trei ani de "radio in culori", ascultatorii de Radio3 Net vor putea auzi si vedea o piesa interactiva dupa textul "Talk Radio" al lui Eric Bogosian. In studio sau prin telefon, incepand cu ora 19:00, isi vor da concursul: Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Claudiu Bleont, Tudor Aaron Istodor, Razvan Oprea, Iulian Glita, Delia Seceleanu, Mihaela Ailincai si Toma Danila. "Vocea care nu se vede" este un spectacol despre fricile, angoasele, dementele, ridicolul si paranoia celor care traiesc in cutiile de beton ale marilor orase. Productia se doreste un spectacol total, despre voci care (se) vad, se aud si au ceva de spus. (M.A.)
"CODUL CREATORULUI CONTEMPORAN"-(in versuri)-pseudo-poem al regizorului marcel top
UN FEL DE FRUMOS-pt rubrica -ATITUDINE
UN FEL DE INDRUMAR PENTRU TINERII CREATORI DAR SI PENTRU AILALTI TINERI CARE SE INDURA SA CRITICE DEMERSURILE FIRAVE ALE TINERILOR CREATORI.
Daca nu iti doresti sa stai intre patru pereti sau daca nu iti doresti sa te duci la scoala,(universitate,liceu ori scoala primara ),daca pur si simplu nu vrei sa te duci la un film ,sa stai pe internet ori pe mobil,sa frecventezi vreun club hain in care toata lumea e snoaba sau se duce la sclifoseala,daca nu vrei sa fi agatat de vreo baba sau de vreun poponar cu ganduri negre venit din sfera occidentala ,in vreun club arhiplin in care esti expus fara sa vrei la pipaiala,daca nu vrei sa vezi un spectacol tampit cu pretentii postmoderno-fetale ,in care actori adulteri se scuipa reciproc fara miza si fara pedala,iesi tinere dornic,pur si simplu pe strada.
AVERTISMENT-
Dar nu o face oricand,fa-o noaptea!Noaptea ,fara indoiala e un sfetnic bun.
Celor care sunt avizi de mesaje contemporane,va zic,mesajul contemporan nu e diurn!Este prin excelenta nocturn!
Demersul spre un concept,daca asta va doriti,inseamna a te elibera dintre cei patru pereti si a cobora in amarnica si congenital-furibunda strada.
Acolo secretele si realitatile se aprind si se sting .Incercati doar o clipa sa va parasiti habitatele impresurate de tv ,mobil,i-pod sau computer ,incercati sa ramaneti in urma ,sa gresiti ,sa luati la pas gustul erorii,............Nu orice eroare,nu o eroare de word,de system,de windows!EROAREA VOASTRA!EROAREA PERSONALA!
Jinduiti dupa mai multe insomnii,dupa cafele fara sfarsit si vinuri ieftine,dupa excese ce nu isi doresc sa epateze,dupa depresii ce nu se doresc impartasite ,nici psihologului,nici mai ales,celui mai bun prieten.
Indrazniti sa coborati singuri,in strada pe care obisnuiti sa ziceti ca o cunoasteti ,sau sa o descrieti,indrazniti accesul la viata sau la o minima forma de energie,lasati alergia de fotoliu,de desktop sa va imbie ca o forma abstracta si seaca de pseudo-vrajitorie.
Nu va mai ardeti patetici pe rug pornirile,nu va mai temeti!
Noaptea oamenii pe care ii detestati si va detesta sunt putini,noaptea aduna scursorile,progeniturile si in cele din urma ideile.
Insomniile isi gasesc sensul pe strada,nu in retete de somnifere prescrise in farmaciile de la parterul blocului,ori in sanul obscen al vreunei nevroze chinuite!
Nu uitati va rog ,intunericul de dupa doispe'- a.m .contine si oameni negrii si mogaldete care fac bau-bau,totusi,dincolo de toate aceste vietati ce va par abstracte,-------------remember please!
.......ambientul urban nocturn, poate fi ingrozitor de frumos ,dar si manos ca un lan de grau netreierat si scrofulos!
Marcel Top-PT ZIAR
UN FEL DE INDRUMAR PENTRU TINERII CREATORI DAR SI PENTRU AILALTI TINERI CARE SE INDURA SA CRITICE DEMERSURILE FIRAVE ALE TINERILOR CREATORI.
Daca nu iti doresti sa stai intre patru pereti sau daca nu iti doresti sa te duci la scoala,(universitate,liceu ori scoala primara ),daca pur si simplu nu vrei sa te duci la un film ,sa stai pe internet ori pe mobil,sa frecventezi vreun club hain in care toata lumea e snoaba sau se duce la sclifoseala,daca nu vrei sa fi agatat de vreo baba sau de vreun poponar cu ganduri negre venit din sfera occidentala ,in vreun club arhiplin in care esti expus fara sa vrei la pipaiala,daca nu vrei sa vezi un spectacol tampit cu pretentii postmoderno-fetale ,in care actori adulteri se scuipa reciproc fara miza si fara pedala,iesi tinere dornic,pur si simplu pe strada.
AVERTISMENT-
Dar nu o face oricand,fa-o noaptea!Noaptea ,fara indoiala e un sfetnic bun.
Celor care sunt avizi de mesaje contemporane,va zic,mesajul contemporan nu e diurn!Este prin excelenta nocturn!
Demersul spre un concept,daca asta va doriti,inseamna a te elibera dintre cei patru pereti si a cobora in amarnica si congenital-furibunda strada.
Acolo secretele si realitatile se aprind si se sting .Incercati doar o clipa sa va parasiti habitatele impresurate de tv ,mobil,i-pod sau computer ,incercati sa ramaneti in urma ,sa gresiti ,sa luati la pas gustul erorii,............Nu orice eroare,nu o eroare de word,de system,de windows!EROAREA VOASTRA!EROAREA PERSONALA!
Jinduiti dupa mai multe insomnii,dupa cafele fara sfarsit si vinuri ieftine,dupa excese ce nu isi doresc sa epateze,dupa depresii ce nu se doresc impartasite ,nici psihologului,nici mai ales,celui mai bun prieten.
Indrazniti sa coborati singuri,in strada pe care obisnuiti sa ziceti ca o cunoasteti ,sau sa o descrieti,indrazniti accesul la viata sau la o minima forma de energie,lasati alergia de fotoliu,de desktop sa va imbie ca o forma abstracta si seaca de pseudo-vrajitorie.
Nu va mai ardeti patetici pe rug pornirile,nu va mai temeti!
Noaptea oamenii pe care ii detestati si va detesta sunt putini,noaptea aduna scursorile,progeniturile si in cele din urma ideile.
Insomniile isi gasesc sensul pe strada,nu in retete de somnifere prescrise in farmaciile de la parterul blocului,ori in sanul obscen al vreunei nevroze chinuite!
Nu uitati va rog ,intunericul de dupa doispe'- a.m .contine si oameni negrii si mogaldete care fac bau-bau,totusi,dincolo de toate aceste vietati ce va par abstracte,-------------remember please!
.......ambientul urban nocturn, poate fi ingrozitor de frumos ,dar si manos ca un lan de grau netreierat si scrofulos!
Marcel Top-PT ZIAR
regizor marcel top-cronica Dumnezeul de a doua zi -T de comedie 2008
"Dumnezeul de a doua zi", Bleont din prima
Ivana Vlad
Un coup de foudre intre o gravida "bine f.... si proaspat parasita" si un tanar oarecare in pragul varstei critice de 30 de ani, care se lupta demn cu panseurile erotomane pe care i le provoaca buricul ei gol zarit intr-o zi torida de vara printre asfalturile dambovitene, iata o felie de amor de pe planeta Romanica, derulat printre caderile de calciu si crizele de nimfomanie ale mamei ei, bataile de strada cu diferiti "lipscanezi, rahovenezi sau ferentarezi" ale tatalui lui, infocat suporter rapidist, si propria metafizica de alcov a eroului. In recenta premiera "Dumnezeul de a doua zi" de la Comedie, tanarul regizor Marcel Top isi expune inca de la inceput pariul estetic si implicit videoclipul celor de la Travka, ce ne plonjeaza direct in atmosfera sordida a iubirilor morbid-suprarealiste din cartierele metropolei bucurestene in anul de gratie 2008: "Exista momente cand toate/Din capul tau te tin departe de tine/Departe de insule, de poze, de fumat/De ministerul extern.../Departe de simt, de sex, de ruj/De moc, de sarut, albastru Beirut/Urban violent, urban violent/Mii de ganduri pe secunda/O suta de mile prin gand/Singuratate, antivirus, din gand in gand", iar concluzia este chiar premisa spectacolului: "Am nevoie de o clipa de intimitate...". Tot in stil intimist este construit si spectacolul lui Top, care isi pune cei doi eroi sa prezinte fiecare, dintre scaunele goale ale unei reprezentatii a "vietii ca teatru" si printr-un joc care se intersecteaza rar si doar din intamplare, propria varianta a unei iubiri ratate din lipsa de intimitate si poate, de ce nu, si din lipsa de intelegere a unui Dumnezeu accesibil romanilor doar la second-hand si, deducem, neasumat nu chiar din lipsa de intimitate, ci din lipsa de intelegere a aproapelui. Textul lui Mimi Branescu are momente bune de umor viu si spontan si te tine in priza, insa pare scris el insusi pe drumul dinspre baie spre bucatarie sau viceversa al unei locuinte-vagon dintr-un cartier bucurestean (context in care e greu sa nu incerci sa te gandesti cum sunau celelalte texte inscrise in concursul Comedia tine la tineri din 2006, pe care acest text l-a castigat). Din lipsa de solutii dramaturgice, Mimi Branescu recurge la imanentul Dumnezeu. Pe cale de consecinta, dupa ce tinerii indragostiti scapa de intrusii materni si paterni din confortul precar al iubirii lor vrand-nevrand semi-platonice, ne trezim catapultati cu mult haz in mijlocul unei nunti in cer cu lautari ferentanezi, lacrimi sincere si manele concrete. Delia Seceleanu este de nerecunoscut dupa performantele de la Comedie, "Revizorul" si mai ales "Poiana boilor", actrita are un joc artificios si neconvingator. In schimb, Claudiu Bleont face toti banii, si regizorul Marcel Top are meritul de a-l fi redescoperit pe acest actor mare altadata, care de ani buni se complacea intr-un altfel sincer cabotinism. Se pare ca actorul si-a redescoperit Dumnezeul din vremurile lui bune, iar spectatorii de la Comedie au sansa sa guste un Bleont de un haz nebun, inventiv, expresiv si nuantat. Astfel, un text inegal este salvat de un actor autentic si o regie care stie sa dea sens golurilor epice. Desi nu te pune pe (prea multe) ganduri, spectacolul de la Comedie suna "ca-n viata", te binedispune si are premisele unui succes de public considerabil.
Luni 11.02.2008
Ivana Vlad
Un coup de foudre intre o gravida "bine f.... si proaspat parasita" si un tanar oarecare in pragul varstei critice de 30 de ani, care se lupta demn cu panseurile erotomane pe care i le provoaca buricul ei gol zarit intr-o zi torida de vara printre asfalturile dambovitene, iata o felie de amor de pe planeta Romanica, derulat printre caderile de calciu si crizele de nimfomanie ale mamei ei, bataile de strada cu diferiti "lipscanezi, rahovenezi sau ferentarezi" ale tatalui lui, infocat suporter rapidist, si propria metafizica de alcov a eroului. In recenta premiera "Dumnezeul de a doua zi" de la Comedie, tanarul regizor Marcel Top isi expune inca de la inceput pariul estetic si implicit videoclipul celor de la Travka, ce ne plonjeaza direct in atmosfera sordida a iubirilor morbid-suprarealiste din cartierele metropolei bucurestene in anul de gratie 2008: "Exista momente cand toate/Din capul tau te tin departe de tine/Departe de insule, de poze, de fumat/De ministerul extern.../Departe de simt, de sex, de ruj/De moc, de sarut, albastru Beirut/Urban violent, urban violent/Mii de ganduri pe secunda/O suta de mile prin gand/Singuratate, antivirus, din gand in gand", iar concluzia este chiar premisa spectacolului: "Am nevoie de o clipa de intimitate...". Tot in stil intimist este construit si spectacolul lui Top, care isi pune cei doi eroi sa prezinte fiecare, dintre scaunele goale ale unei reprezentatii a "vietii ca teatru" si printr-un joc care se intersecteaza rar si doar din intamplare, propria varianta a unei iubiri ratate din lipsa de intimitate si poate, de ce nu, si din lipsa de intelegere a unui Dumnezeu accesibil romanilor doar la second-hand si, deducem, neasumat nu chiar din lipsa de intimitate, ci din lipsa de intelegere a aproapelui. Textul lui Mimi Branescu are momente bune de umor viu si spontan si te tine in priza, insa pare scris el insusi pe drumul dinspre baie spre bucatarie sau viceversa al unei locuinte-vagon dintr-un cartier bucurestean (context in care e greu sa nu incerci sa te gandesti cum sunau celelalte texte inscrise in concursul Comedia tine la tineri din 2006, pe care acest text l-a castigat). Din lipsa de solutii dramaturgice, Mimi Branescu recurge la imanentul Dumnezeu. Pe cale de consecinta, dupa ce tinerii indragostiti scapa de intrusii materni si paterni din confortul precar al iubirii lor vrand-nevrand semi-platonice, ne trezim catapultati cu mult haz in mijlocul unei nunti in cer cu lautari ferentanezi, lacrimi sincere si manele concrete. Delia Seceleanu este de nerecunoscut dupa performantele de la Comedie, "Revizorul" si mai ales "Poiana boilor", actrita are un joc artificios si neconvingator. In schimb, Claudiu Bleont face toti banii, si regizorul Marcel Top are meritul de a-l fi redescoperit pe acest actor mare altadata, care de ani buni se complacea intr-un altfel sincer cabotinism. Se pare ca actorul si-a redescoperit Dumnezeul din vremurile lui bune, iar spectatorii de la Comedie au sansa sa guste un Bleont de un haz nebun, inventiv, expresiv si nuantat. Astfel, un text inegal este salvat de un actor autentic si o regie care stie sa dea sens golurilor epice. Desi nu te pune pe (prea multe) ganduri, spectacolul de la Comedie suna "ca-n viata", te binedispune si are premisele unui succes de public considerabil.
Luni 11.02.2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)