http://www.teatruldestatconstanta.ro/presa/articol/visul-de-la-vama-veche-pe-scena-de-la-constanta Visul de la Vama Veche (pe scena de la Constanta)
Nu
am fost niciodată un fan al Vamei Vechi (locul, nu formația) care mi
s-a părut întotdeauna doar un amestec de ortodoxie de grotă și comunism
de falanster. În încercarea de a aduce ceva adiere de Woodstock în
concentraționarul național de ani 50. Vreme în care vama era deja nouă,
iar nuditatea gândului (Die gendanken sind frei)/trupului, o
relocalizare în imaginar a accesului nestingherit către mirajul unui
orient cuplând sub aura poeziei pictorii Balcicului și suportul unei
regalități cu vocație de garant occidental. Ici, aux portes de Orient… Legendă în pădure de stufăriș, prin urmare. Un contre-emploi
de la natură, de la natura lucrurilor (lucrărilor vremurilor care nu
ele sunt sub om, cum ar fi zis cronicarul), care (pătrundem, de acum, în
logica aberației sau, altfel spus, în firescul situației) dă drept la
exercițiu fantasmei ca panaceu.
Cam
de pe aici, de undeva, trebuie că a plecat și Marcel Țop în construcția
„Visului unei nopți de vară” pe scena Teatrului de Stat din Constanța,
iar Anca Maria Cernea, semnând scenografia (era loc de chiar mai multă
explozie de formă și culoare), l-a înțeles și bine și eficient. Una
peste alta, lumea oricum e pe dos, deci a o da peste cap devine un gest
de (eventuală) reintrare în normalitate. De undeva, de pe la sfârșit de
lume, căci nici establishment-ul nu mai e ce-a fost. Amiralul
Theseu (geometric și cu aplomb construit de Dan Cojocaru) își dorește
nevastă sălbatică (precum sexul care-a fost odinioară?), de aici și
indescifrabil de nedomesticita Hippolyta (tur de forță întru
încrâncenare explozivă al Anei Maria Ștefan), biciul în care s-a
preschimbat sceptrul suplinind o falusocrație din inventarul
biologicului (ori numai logicului?) pe cale de dispariție (nietzscheanul
„Te duci la femei? Nu uita biciul!” conotând în voie). Limba bizară a
Hippolytei și cuțitul acesteia răspund din realul imediat, palpabil și,
cu certitudine, ineficient, chiar dacă jocul amenințărilor poate trimite
undeva, între asumarea puterii (cuțit = falus) în perimetrul feminin
(nemăsurata poftă sexuală a Titaniei nu e nici ea altceva – Dana
Dumitrescu e un soi de fluture negru, o boltă nocturnă pe care sclipesc
miriadele de stele, zeitate a fantasmei irumpând energetic) și
prevestirea potențialei emasculări (de la sensul fizic la cel politic).
Este momentul, pentru Marcel Țop, să facă un prim pas pe teritoriul
fantasmei, al metamorfozelor pe calea legendei, introducând în scenă pe
abulic-îndărătnicul hippy Lysander, fotografiat, ca să zic așa, fără
scăpări de detaliu, de Remus Archip. Preluând un slogan (din nefericire)
de actualitate, Lysander își face apariția cu o pancartă pe care stă
scris „Je suis Hermia”, abulic adică îndrăgostit (păi, nu așa e
frumos?!?). Refugiul în pădurea care, pe scena constănțeană, e de
stuf(stock), e vamaiotă, răspunde în planul spectacolului versurilor
unui hit de acum câțiva ani: „Am ajuns la Vama Veche/Și sunt apucat de
streche.” Iar marele maestru al strechei este un Puck (excelent Adrian
Dumitrescu!) care aduce și fizic mai degrabă a Falstaff, un djinn
hipersexual, un chefliu din țara feelor, poate personajul perfect în
economia și filosofia à rebours propuse în această montare de către regizor.
Paradoxal,
grupul meșterilor – actori amatori e construit în oglindă. „Actorii”
(Cristina Oprean, Iulian Enache, Florentin Roman, Ionuț Alexandru,
Andrei Cantaragiu – fiecare își individualizează cu minuție personajul,
evident cel de-al doilea, cu al său Nicu Fundulea, având un mai amplu
spațiu de desfășurare, pe care îl și folosește plin de haz), în pofida
sloganului educațional și autopersuasiv „Facem teatru! Iubim teatru!”,
sunt, totuși, doar niște bieți mireni diletanți (și pentru că speriați
de impactul cu autoritatea pe post de spectator) prin comparație cu
Gutuie, din care Nicodim Ungureanu (al doilea stâlp al montării, alături
de Adrian Dumitrescu, în sensul invenției și ineditului față de un
posibil orizont de așteptare) realizează un soi de eremit al artei
teatrale (costumul propus de Anca Maria Cernea este perfect conceput),
generând tandre contrapuncte de o poezie cu evidentă încărcătură
emoțională. În definitiv, pe el nu îl mai sperie eventuala pedeapsă în
caz de nereușită, ci spectrul eșecului ca act artistic, mai de neîndurat
decât decapitarea ori mai știu eu ce altă hachiță punitivă a
autorității.
Țin
să amintesc, tot la nivelul performanței, două personaje secundare, dar
de o rafinată și, cum să zic, florală ghidușie, sensibilele zânișoare
ce o secondează pe Titania, Scaiețel (Cristina Oprean) și Petală (Ana
Maria Ștefan). Până la urmă, Oberon (Cosmin Mihale) e varianta lor
masculină, liderul dionisiac al lumii onirice dirijând/pedepsind prin
farsă, sex și hohot sănătos, spre deosebire de relativul lui din „lumea
asta”.
Povestea
shakespeariană așa spusă de Marcel Țop, într-un stufăriș crescut pe
legenda unei vămi (Veche, în lumea urmașilor și Theseu, perpetuă și
neseparatoare în cea care amestecă palpabilul și fantasmaticul,
imaginarul și carnalul, pe unde Puck poate bea cât Falstaff și aduce
elixiruri generatoare de confuzie la sfatul lui Oberon) și sprijinită pe
un playlist excelent sosit din muzica anilor 60 – 70, are, dincolo de
hazul nebun, o poezie specială pentru care regizorul e dăruit, hotărât
lucru, cu o apetență evidentă și cu o sensibilitate specială.
Doru Mares, Revista Teatrul azi, Nr.10,11,12 /2015
