Visul unei nopti de vara regia Marcel Top la Teatrul de Stat Constanta cronica semnata Doru Mares Teatrul Azi 2015

http://www.teatruldestatconstanta.ro/presa/articol/visul-de-la-vama-veche-pe-scena-de-la-constanta Visul de la Vama Veche (pe scena de la Constanta)

Nu am fost niciodată un fan al Vamei Vechi (locul, nu formația) care mi s-a părut întotdeauna doar un amestec de ortodoxie de grotă și comunism de falanster. În încercarea de a aduce ceva adiere de Woodstock în concentraționarul național de ani 50. Vreme în care vama era deja nouă, iar nuditatea gândului (Die gendanken sind frei)/trupului, o relocalizare în imaginar a accesului nestingherit către mirajul unui orient cuplând sub aura poeziei pictorii Balcicului și suportul unei regalități cu vocație de garant occidental. Ici, aux portes de Orient… Legendă în pădure de stufăriș, prin urmare. Un contre-emploi de la natură, de la natura lucrurilor (lucrărilor vremurilor care nu ele sunt sub om, cum ar fi zis cronicarul), care (pătrundem, de acum, în logica aberației sau, altfel spus, în firescul situației) dă drept la exercițiu fantasmei ca panaceu.

Cam de pe aici, de undeva, trebuie că a plecat și Marcel Țop în construcția „Visului unei nopți de vară” pe scena Teatrului de Stat din Constanța, iar Anca Maria Cernea, semnând scenografia (era loc de chiar mai multă explozie de formă și culoare), l-a înțeles și bine și eficient. Una peste alta, lumea oricum e pe dos, deci a o da peste cap devine un gest de (eventuală) reintrare în normalitate. De undeva, de pe la sfârșit de lume, căci nici establishment-ul nu mai e ce-a fost. Amiralul Theseu (geometric și cu aplomb construit de Dan Cojocaru) își dorește nevastă sălbatică (precum sexul care-a fost odinioară?), de aici și indescifrabil de nedomesticita Hippolyta (tur de forță întru încrâncenare explozivă al Anei Maria Ștefan), biciul în care s-a preschimbat sceptrul suplinind o falusocrație din inventarul biologicului (ori numai logicului?) pe cale de dispariție (nietzscheanul „Te duci la femei? Nu uita biciul!” conotând în voie). Limba bizară a Hippolytei și cuțitul acesteia răspund din realul imediat, palpabil și, cu certitudine, ineficient, chiar dacă jocul amenințărilor poate trimite undeva, între asumarea puterii (cuțit = falus) în perimetrul feminin (nemăsurata poftă sexuală a Titaniei nu e nici ea altceva – Dana Dumitrescu e un soi de fluture negru, o boltă nocturnă pe care sclipesc miriadele de stele, zeitate a fantasmei irumpând energetic) și prevestirea potențialei emasculări (de la sensul fizic la cel politic). Este momentul, pentru Marcel Țop, să facă un prim pas pe teritoriul fantasmei, al metamorfozelor pe calea legendei, introducând în scenă pe abulic-îndărătnicul hippy Lysander, fotografiat, ca să zic așa, fără scăpări de detaliu, de Remus Archip. Preluând un slogan (din nefericire) de actualitate, Lysander își face apariția cu o pancartă pe care stă scris „Je suis Hermia”, abulic adică îndrăgostit (păi, nu așa e frumos?!?). Refugiul în pădurea care, pe scena constănțeană, e de stuf(stock), e vamaiotă, răspunde în planul spectacolului versurilor unui hit de acum câțiva ani: „Am ajuns la Vama Veche/Și sunt apucat de streche.” Iar marele maestru al strechei este un Puck (excelent Adrian Dumitrescu!) care aduce și fizic mai degrabă a Falstaff, un djinn hipersexual, un chefliu din țara feelor, poate personajul perfect în economia și filosofia à rebours propuse în această montare de către regizor.

Paradoxal, grupul meșterilor – actori amatori e construit în oglindă. „Actorii” (Cristina Oprean, Iulian Enache, Florentin Roman, Ionuț Alexandru, Andrei Cantaragiu – fiecare își individualizează cu minuție personajul, evident cel de-al doilea, cu al său Nicu Fundulea, având un mai amplu spațiu de desfășurare, pe care îl și folosește plin de haz), în pofida sloganului educațional și autopersuasiv „Facem teatru! Iubim teatru!”, sunt, totuși, doar niște bieți mireni diletanți (și pentru că speriați de impactul cu autoritatea pe post de spectator) prin comparație cu Gutuie, din care Nicodim Ungureanu (al doilea stâlp al montării, alături de Adrian Dumitrescu, în sensul invenției și ineditului față de un posibil orizont de așteptare) realizează un soi de eremit al artei teatrale (costumul propus de Anca Maria Cernea este perfect conceput), generând tandre contrapuncte de o poezie cu evidentă încărcătură emoțională. În definitiv, pe el nu îl mai sperie eventuala pedeapsă în caz de nereușită, ci spectrul eșecului ca act artistic, mai de neîndurat decât decapitarea ori mai știu eu ce altă hachiță punitivă a autorității.

Țin să amintesc, tot la nivelul performanței, două personaje secundare, dar de o rafinată și, cum să zic, florală ghidușie, sensibilele zânișoare ce o secondează pe Titania, Scaiețel (Cristina Oprean) și Petală (Ana Maria Ștefan). Până la urmă, Oberon (Cosmin Mihale) e varianta lor masculină, liderul dionisiac al lumii onirice dirijând/pedepsind prin farsă, sex și hohot sănătos, spre deosebire de relativul lui din „lumea asta”.

Povestea shakespeariană așa spusă de Marcel Țop, într-un stufăriș crescut pe legenda unei vămi (Veche, în lumea urmașilor și Theseu, perpetuă și neseparatoare în cea care amestecă palpabilul și fantasmaticul, imaginarul și carnalul, pe unde Puck poate bea cât Falstaff și aduce elixiruri generatoare de confuzie la sfatul lui Oberon) și sprijinită pe un playlist excelent sosit din muzica anilor 60 – 70, are, dincolo de hazul nebun, o poezie specială pentru care regizorul e dăruit, hotărât lucru, cu o apetență evidentă și cu o sensibilitate specială.

Doru Mares, Revista Teatrul azi, Nr.10,11,12 /2015

Visul lui Shakespeare in viziunea regizorului Marcel Top

 Cronica aparuta in ziarul Metropolis, autor Georgiana Ene.Cititi mai departe pe:
 http://www.ziarulmetropolis.ro/visul-hippie-al-unei-nopti-de-mai/

Visul, lui Shakespeare la Teatrul de Stat Constanta, regia Marcel Top

Cronica scrisa de Dana Ionescu in revista Yorick.Cititi mai departe pe:

http://yorick.ro/un-vis-in-stil-hippie/

“Visul unei nopţi de vară”, una dintre cele mai cunoscute şi mai jucate comedii ale marelui William Shakespeare, şi-a găsit lăcaş în această stagiune, la Teatrul de Stat din Constanţa.Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/visul-hippie-al-unei-nopti-de-mai/

În cel mai nou spectacol marca Teatrului de Stat Constanța, regizorul Marcel Top transpune într-un mod rebel și liber – trăsături care îi caracterizează discursul regizoral de la debut pană în prezent – acțiunea chiar pe malul mării, într-un spațiu pe atât de concret, pe atât de imaginar, undeva între psyhedelicul Woodstock și nu mai puțin psyhedelica Vamă, pe care o știm cu toții, mai ales din vremurile ei bune.

După ce a montat piese din dramaturgia contemporană, locală și universală atât în teatre de stat dar și în spații neconvenționale, cameleonicul regizor provoacă din nou.
Nu e prima oară când acesta se folosește de spațiul propriu zis în care lucrează – Marcel Țop a făcut același lucru atât la Teatrul Municipal Baia Mare,  “Butoiul cu pulbere”cât și la Teatrul de Nord Satu Mare unde a montat “Woyzeck Transilvania”, obținând un spectacol care a zdruncinat teatral dar și politic nordul îndepărtat al țării, ducând până la interzicerea violentă a acestuia.
În viziunea și în concepția regizorală a spectacolului „Visul unei nopți de vară”, se simte strigătul unei întregi generații care a început de câțiva ani să se trezească. “Luați orice, dar nu ne luați,
Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/visul-hippie-al-unei-nopti-de-mai/

În cel mai nou spectacol marca Teatrului de Stat Constanța, regizorul Marcel Top transpune într-un mod rebel și liber – trăsături care îi caracterizează discursul regizoral de la debut pană în prezent – acțiunea chiar pe malul mării, într-un spațiu pe atât de concret, pe atât de imaginar, undeva între psyhedelicul Woodstock și nu mai puțin psyhedelica Vamă, pe care o știm cu toții, mai ales din vremurile ei bune.

După ce a montat piese din dramaturgia contemporană, locală și universală atât în teatre de stat dar și în spații neconvenționale, cameleonicul regizor provoacă din nou.
Nu e prima oară când acesta se folosește de spațiul propriu zis în care lucrează – Marcel Țop a făcut același lucru atât la Teatrul Municipal Baia Mare,  “Butoiul cu pulbere”cât și la Teatrul de Nord Satu Mare unde a montat “Woyzeck Transilvania”, obținând un spectacol care a zdruncinat teatral dar și politic nordul îndepărtat al țării, ducând până la interzicerea violentă a acestuia.
În viziunea și în concepția regizorală a spectacolului „Visul unei nopți de vară”, se simte strigătul unei întregi generații care a început de câțiva ani să se trezească. “Luați orice, dar nu ne luați,
Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/visul-hippie-al-unei-nopti-de-mai/

Visul unei nopti de vara de William Shakespeare regia Marcel Top

http://revistacultura.ro/nou/2015/05/facem-teatru-visam-hippie

Facem teatru, visăm hippie

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Imperial, în halat roşu de mătase, stăpânul cetăţii (Dan Cojocaru) îi vorbeşte barbarei sale iubite despre nuntă. Când nu se face înţeles, pocneşte din bici. Dacă nu pricepe ce-i şuieră aceasta în limba ei, apelează pentru traducere la un alt barbar, un călău supradimensionat. Este începutul spectacolului Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare, în regia lui Marcel Ţop, la Teatrul de Stat  din Constanţa.
Relaţiile sunt clare: două părţi ireconciliabile, stăpânul şi femeia-bestie, ghemuită, care rage, ameninţă, se zvârcoleşte (Ana Maria Ştefan într-o interpretare de-a dreptul stihială, cu o forţă şi o plasticitate de invidiat). Femeia urlă şi pândeşte din umbră, în permanenţă, ca să sară cu cuţitul la beregata stăpânului/iubitului Theseu. De cealaltă parte, suveranul adulat de sicofanţi ca Egeu (Ionuţ Alexandru), militarul cu pieptul acoperit de medalii, plus o întreagă societate construită pe principiile lor, înţeleg să funcţioneze doar în grila strâmtă a ierarhiei. „În genunchi!”, va tuna Egeu către fiica sa. Căci, în această (perpetuă) ordine, doar docilitatea şi linguşeala sunt atributele premiate. Ce nu se încadrează în tipar trebuie extirpat. Chiar când e vorba de propria fată! Aşadar, pe scena din Constanţa se umflă în pene o societate patriarhală, misogină, cu modelul macho perpetuat din vârful cetăţii până în vârful familiei. Cine nu se supune trăieşte cu ameninţarea făţişă a călăului care pândeşte în colţ. Ierarhie, putere, constrângere, gudurare pe lângă stăpân, recompensă şi pedeapsă reprezintă cele câteva articulaţii de forţă prin care se mişcă societatea. Fie că e vorba de dragoste, cu relaţia de dominare în cuplul regal, fie că se pune problema ascultării oarbe faţă de un tată care maculează cu cerbicie destinul copilului, tot supunere se cheamă. Faţă de unii care vor cât mai multă putere! De altfel, spusă în oraşul de la malul mării, replica stăpânului, înainte de serbările Cetăţii, „Vreau dans sincron şi care alegorice”, sporeşte în relevanţă. Cine să mai aibă chef să trăiască aici? Într-o asemenea lume – la drept vorbind, foarte asemănătoare cu primatele din vârful clasei noastre politice –, cele două cupluri de tineri din Visul unei nopţi de vară aleg să-şi trăiască fantasmele în codrii care se deschid generos himerei, abolesc constrângerile şi diluează relaţiile de putere transformându-le în jocuri. Nimic mai firesc, deci, ca pădurea să devină un spaţiu al libertăţii, iar tinerele personaje să adopte mentalitatea hippie.
Are regizorul Marcel Ţop ceva. Un ceva numai al lui, căci de la primul spectacol, Natural Born Fuckers, rockurile supărate injectau tone de energie în public. Acum, Visul… de la Constanţa recuperează mai întâi conceptual perioada flower-power, apoi muzical, prin hiturile devenite cult. Iar spectatorului nu-i rămâne decât plăcere. Multă plăcere! Inteligenţa regizorală şi joaca, structurile dramatice decupate de o mână talentată, costumele Ancăi Cernea care iau ochii, energie cât pentru zece spectacole normale, actoria care produce nu de puţine ori surprize plăcute sunt atribute pentru care publicul pleacă cu inima deschisă şi cu zâmbetul pe buze.
În pădurea vrăjită a lui Shakespeare, sloganurile hippie aureolate de istorie, Peace!, Make love, not war!, cu varianta We don’t need your fucking war, permeabilizează întreaga lume lăsând porţile deschise larg armoniei. Aici se dansează, se cântă, se ascultă John Lennon, Janis Joplin, Tina Turner. Aici, evident, începe revoluţia sexuală. Priapicul Puck, luat de val, ar vrea să-l posede chiar şi pe stăpânul Oberon. La rândul lui, Oberon (Cosmin Mihale, cu o interpretare plăcută şi relaxată) va fi tentat de un Demetrius dormind. Cât despre disputa pentru puberul Geamal, dintre Titania şi Oberon (costumat etno, ca un indian), nu mai e nici o îndoială că substratul e erotic.
Nimic mai firesc pentru tinerii din Shakespeare, care caută dragoste şi libertate, să se îndrepte către generaţia hippie. Poartă plete, împletituri, cămăşi etno, pantaloni evazaţi, ochelari mari şi rotunzi. Chiar şi Puck (delicios Adrian Dumitrescu, într-un duh jucăuş, nepăsător, libidinal şi indolent) are o perucă creaţă care explodează, ochelari rotunzi sau în formă de inimioare roşii. Scenografa Anca Cernea oferă un univers vizual ce absoarbe hipnotic spectatorul înăuntrul său, mai ales pe acela care se uită nostalgic către perioada respectivă ca spre una paradisiacă (mecanisme explicate şi de Mircea Eliade în Sacrul şi profanul). Anca Cernea s-a întrecut pe sine prin machiajele inventive, cu sclipici, şi prin numeroase şi năstruşnice accesorii. Până când şi coama de pe masca măgarului de care se îndrăgosteşte Titania (Dana Dumitrescu, în registrul cald al cadânei leneşe, voluptoase şi mofturoase) va fi de un blond deschis.
Dar nu numai detaliile vizuale reconstruiesc universul hippie, ci şi resorturile adânci ale spectacolului. „Visul nostru manifest pledează pentru iubire, pentru puterea râsului, a energiei pozitive şi eliberatoare pe care o cultivă teatrul, pentru Teatru, Iubire, Fantezie ca alternative la lumea noastră, frumoasă în esenţa ei, dar în acelaşi timp extrem-fărâmiţată-măcinată de conflicte mari sau mici, războaie, atentate, poluări, deversări, stres şi urâciune”, mărturiseşte regizorul. Este calea pe care o aleg cei patru tineri porniţi în aventură, Hermia (Georgiana Baran, actriţă proaspătă şi meritorie), Lysander (Remus Archip, într-o evoluţie remarcabilă, a cărui voce timidă, când e îndrăgostit de Hermia, va deveni puternică, odată vrăjit de cealaltă fată), vajnica Helena (Luiza Martinescu, o personalitate scenică plină de forţă) şi Demetrius (Andu Axente, când fioros, când tânguios).
Tinerii înclină către gesturi dezinteresate a căror combustie este pasiunea, şi nu datoria sau obedienţa. Este şi cazul trupei de meseriaşi (una dintre cele mai bune pe care le-am văzut în numeroasele montări cu Visul unei nopţi de vară), gata să-şi asume riscul sacrificiului suprem de dragul teatrului. Scena opţiunii, cu gradaţia de rigoare, este realizată excelent. Furaţi de plăcerea jocului dramatic, meseriaşii vor afla abia mai târziu că îi pândeşte ameninţarea morţii în caz că prestaţia nu va fi pe placul stăpânirii. Dar pasiunea necondiţionată învinge. Regizorul Marcel Ţop îmbracă întreaga scenă cu inocenţă, umor şi o ironie blândă. Ca şi pe toate cele ce vor urma în care protagonişti sunt meseriaşii. Şeful lor, Gutuie (Nicodim Ungureanu într-un rol construit cu fineţe) îi motivează cu subtilă diplomaţie, dar îi şi monitorizează cu o privire înţelegătoare, omenoasă şi tolerantă. În scena finală, alter-egoul regizorului stă într-un colţ şi îşi priveşte actorii. Se teme, îi înţelege şi le iartă minusurile artistice. Spectacolul se încheie cu meditaţia asupra funcţiei terapeutice a teatrului, care vindecă nu numai individul, ci şi comunitatea.
Până atunci însă, Gutuie şi Pyram (Iulian Enache, în trening, cu o prezenţă de scenă acaparantă, care impune prin autoritate şi prin vocea de stentor) trebuie să stăpânească arta manipulării necesară ca aerul pentru regizor. Scena cu barba-pungă pe care o reclamă Fundulea pentru rolul lui Pyram sau replica prin care îl conving pe Botişor (Ionuţ Alexandru), hippie şi el, să accepte un rol fără cuvinte („Măi, Mirele, nu oricine poate să joace Zidul!”) sunt savuroase. Zidul său va fi un om-sandvici ticsit cu afişe de teatru. Nu mai puţin delicioase vor fi şi mutriţele Lunii (Andrei Cantaragiu). Dar irezistibilul îl dă Thisbe, cu Florentin Roman în travesti. Corpul actorului se unduieşte, faţa îi devine languroasă, prestaţia e excelentă. Cum şi Cristina Oprean e o minune în Leul timid şi fragil la care ţipă toţi (fiind singura femeie din trupa improvizatã a meseriaşilor). Îmbrăcat ca o pisicuţă de teatru de păpuşi, cu catifea galbenă şi mănuşi roşii, personajul său, care exclamă cu entuziasm „Ce frumos!” la aproape orice se întâmplă, e un deliciu, nu alta! Într-un contrast comic total, anti-fiorosul Leu o va omorî în manieră flower-power pe Thisbe: întâi o pupă, pentru ca apoi să o împingă puţin. Actriţa are o expresivitate de zile mari şi în zâna năstruşnică, Scaieţel, o nimfă care graseiază, cu corpul tremurând, îmbrăcat în tutu-uri colorate. Dar şi Ana Maria Ştefan, zâna Petală, cu superba pălărie florală în cap, ia ochii. Datorită lor spectacolul împrumută aerul de basm, căci zânele sunt interpretate ca într-o feerie pentru copii, mustind de accente comice (ca atunci când îi cântă Titaniei ca să adoarmă sau când se îmbată cu parfum).
Spectacolul are ritm bun, registrele se schimbă des, totul se învăluie în umor nedistructiv, cu rapeluri amuzante la realitate. Pancarda „Je suis Hermia”, detaliile vesele (de pildă, floarea dragostei, mai mare chiar decât o varză), incantaţiile africane ale lui Oberon şi Puck, gagurile, palmele pe care şi le împart pretendenţii, înfruntarea verbală a celor două fete, în postura specifică de duel, ca şi multele scene lucrate cu reală fineţe conferă publicului o energie bună. Când Oberon îl gratulează pe Puck cu „Ratatule!”, acesta se plânge: „Ratatule? Asta chiar a durut, stăpâne”, aşa că se alină cu monologul din Hamlet.
Pentru o trupă care nu a mai jucat de mult în montări de anvergură, cum este cea din Constanţa, rezultatul se vãdeşte cu atât mai meritoriu. Visul unei nopţi de vară este un spectacol pe cât de inteligent, pe atât de reconfortant, fără stridenţe, cu un comic de bun-gust, în care teatrul devine plăcere pură. Ce altceva îşi mai poate dori publicul?

Hamlet Teatrul Nottara regia Marcel Top

Un alt Regele moare cu Alexandru Repan-de Nicolae Prelipceanu in Teatrul Azi

"La Nottara, Alexandru Repan mai are o data sansa de a juca "Regele moare''fara sa joace "Regele moare".Piesa lui Ronald Harwood, dramaturg si scenarist englez de faima (autorul scenariului la filmul lui Polanski, Pianistul, castigator al Oscarului si Palme D'Or).Spectacolul este o frumoasa metafora a artei teatrului, pe care ne-o serveste cu generozitate regizorul Marcel Top.Desigur, centrul povestii este cabinierul, Norman, intr-o admirabila interpretare, plina de nuante si de ritm, a lui Sorin Cocis.Numai ca si acest centru graviteaza ,daca asa ceva se poate concepe (in fizica nu, in arta da) in jurul marelui om, Actorul, Sir.Alexandru Repan, este, pe rand, invins si invingator, seducator, ridicol...Rolul cabotinului batran, aureolat, in mintea sa, de o cariera stralucita, este imbracat manusa de Alexandru Repan, intr-una dintre cele mai bune aparitii ale sale din ultimul timp.Relatia dintre actorul-vedeta si cabinierul sau, pare una ambigua, un alt regizor ar putea sa presupuna o relatie homosexuala intre ei...Fara a recurge la "subtilitati"evidente, Marcel Top a construit un spectacol foarte viu, care are ritm si farmec, un fel de poveste despre teatru care, poate, i-ar fi placut unui Charlie Chaplin.Lady, companioana lui Sir, in viata ca si pe scena, in interpretarea Victoriei Cocias, este un personaj cand absent, cand atent la hachitele vedetei, incercand sa-si traiasca singur (a) o viata pe care oricum i-a sacrificat-o marelui om.Ceea ce atrage la acest spectacol este o anume naturalete (din ce in ce mai rara) pe care o intalnesti la actorii experimentati, atunci cand sunt bine condusi.Un fel de viata, nu reprodusa, ci creata, acolo, pe scena, in fata ta"

Despre Valmont, Erotism, Teatru si Legaturi primejdioase cu regizorul Marcel Top-revista Cultura 2007

1. De ce textul acesta, un text de la sfirsitul secolului 18, cind publicul va inregistrase ca pe un regizor de piese contemporane? Prin ce credeti ca textul acesta mai poate interesa publicul contemporan? Este vorba de un text, care in sinele lui, iti lasa impresia ca a fost scris ieri, asa cum spunea P Brook, despre piesele lui Shakespeare. Baudelaire spunea despre romanul lui Laclos ,care a fost interzis un timp indelungat ,ca daca aceasta carte va fi arsa ,va arde cu flacara albastra gheata. Adaptarea lui Muller dupa roman impinge si mai departe, ''blasfemia", atat de departe incat, personajele si textul devin foarte contemporane, adica statutul, 'blasfematoriu '', devine unul firesc acum, pentru aceste vremuri. Personajele sunt doi zei, doi aristocrati si in acelasi timp, ''golani, ''calai'' ai erotismului, sexualitatii, depravarii. Sunt doua animale, fiare vampirice stict sexuale, care deconstruiesc tot, reducand tot ce ar putea fi sentimental la pur sexual, visceral. De fapt daca as incerca sa gasesc un subtitlu al spectacolului acesta ar fi, ''noua dezordine amoroasa '', parafrazand titlul cartii lui Bruckner. In acest sens textul lui Laclos si Muller mi se pare unul foarte contemporan pentru aceste timpuri de criza a sexualitatii, erotismului si de obsesie pana la narcisism fata de aceste concepte, rasucite si incalcite, exhibate si flambate in diverse chipuri si diverse discursuri intelectuale sau practice. Traim pana la urma intr-un secol excitat, obsedat, ''spurcat'', de sexualitate. 2. De ce ati simtit nevoia acestei compilatii din Laclos si Muller? Muller a luat in primire textul lui La Clos si la plimbat prin, psihanaliza ridiculizand-o, a transformat grenadele lui La Clos in focoase nucleare. Sub perdeaua limbajului elevat, al discursului metaforizat a strecurat, fricile, angoasele, obsesiile noastre vis-a-vis de acest domeniu, intunecat si totusi atat de adulat, interzis dar totusi atat de vizitat al erotismului, al perversitatii. In acest scop a transformat personajele in niste, ''monstrii'', punandu-le tentacule mai multe si mai raspandite in toate directiile. Acest text este ca o caracatita care sugruma, incita si excita sau revolta, iata motivul. Muller i-a adaugat mai multa cruzime si a ridicat mai sus nivelul statutul anarhic al personajelor. 3. Cum se explica estetismul dens din spectacol (din nou, neobisnuit pina acum la regizorul Marcel Top)? Nu stiu daca este vorba de un estetism, in orice caz daca acesta exista nu mi l-am programat. Pe mine ma intereseaza in spectacolele pe care mi le propun sa ating energiile, visceralitatile publicului. Imi place sa intrig, sa fac ''scandal '', in sens ''kierkegaardian''. Si acest text mi-a oferit ocazia sa il fac intr-un mod ''pseudointelectual'', ''pseudopoetic'', ''pseudoestetic''. Textul spectacolului este un text metaforico-animalic, primar, crud si in acelasi timp elevat. Cu ironie cruda, accente de gheata. De altfel actorilor, le-am spus sa muste din text ca dintr-o bucata de carne cruda, ca din marul pacatului. 4. Cum v-ati asortat viziunea la spatiul Galeriei Montage? Intentiile mele regizorale sau pliat perfect pe acest spatiu. Spectatorii sunt invitati in salonul marchizei de de Meurteil la un festin, in jurul careia stau, devine scena, ghilotina si esafod, in care cei doi, flageleaza pana la carne victimele si conceptele metamorfozand totul intr-o celebrare demonica, intr-o sarbatoare a viciilor si a poftelor interzise. 5. Este prima intilnire cu un spatiu neconventional? Ce se schimba pt un regizor cu ocazia unei asemnea intilniri? A fost un proces absolut firesc si l-am tratat ca atare. Fiecare text cere spatiul lui. In modul acesta aplic intotdeauna proiectele. Si cel mai potrivit spatiu pentru Valmont-mi s-a parut a fi spatiul Teatrului Montage. Si in final ca sa inchei cu o replica care sustine raspunsurile si demersul meu pe acest text, replica vicontelui Valmont: ''un singur lucru ar putea sa opreasca ceasurile lumii - vesnicia ca erectie continua".