Visul unei nopti de vara regia Marcel Top la Teatrul de Stat Constanta cronica semnata Doru Mares Teatrul Azi 2015

http://www.teatruldestatconstanta.ro/presa/articol/visul-de-la-vama-veche-pe-scena-de-la-constanta Visul de la Vama Veche (pe scena de la Constanta)

Nu am fost niciodată un fan al Vamei Vechi (locul, nu formația) care mi s-a părut întotdeauna doar un amestec de ortodoxie de grotă și comunism de falanster. În încercarea de a aduce ceva adiere de Woodstock în concentraționarul național de ani 50. Vreme în care vama era deja nouă, iar nuditatea gândului (Die gendanken sind frei)/trupului, o relocalizare în imaginar a accesului nestingherit către mirajul unui orient cuplând sub aura poeziei pictorii Balcicului și suportul unei regalități cu vocație de garant occidental. Ici, aux portes de Orient… Legendă în pădure de stufăriș, prin urmare. Un contre-emploi de la natură, de la natura lucrurilor (lucrărilor vremurilor care nu ele sunt sub om, cum ar fi zis cronicarul), care (pătrundem, de acum, în logica aberației sau, altfel spus, în firescul situației) dă drept la exercițiu fantasmei ca panaceu.

Cam de pe aici, de undeva, trebuie că a plecat și Marcel Țop în construcția „Visului unei nopți de vară” pe scena Teatrului de Stat din Constanța, iar Anca Maria Cernea, semnând scenografia (era loc de chiar mai multă explozie de formă și culoare), l-a înțeles și bine și eficient. Una peste alta, lumea oricum e pe dos, deci a o da peste cap devine un gest de (eventuală) reintrare în normalitate. De undeva, de pe la sfârșit de lume, căci nici establishment-ul nu mai e ce-a fost. Amiralul Theseu (geometric și cu aplomb construit de Dan Cojocaru) își dorește nevastă sălbatică (precum sexul care-a fost odinioară?), de aici și indescifrabil de nedomesticita Hippolyta (tur de forță întru încrâncenare explozivă al Anei Maria Ștefan), biciul în care s-a preschimbat sceptrul suplinind o falusocrație din inventarul biologicului (ori numai logicului?) pe cale de dispariție (nietzscheanul „Te duci la femei? Nu uita biciul!” conotând în voie). Limba bizară a Hippolytei și cuțitul acesteia răspund din realul imediat, palpabil și, cu certitudine, ineficient, chiar dacă jocul amenințărilor poate trimite undeva, între asumarea puterii (cuțit = falus) în perimetrul feminin (nemăsurata poftă sexuală a Titaniei nu e nici ea altceva – Dana Dumitrescu e un soi de fluture negru, o boltă nocturnă pe care sclipesc miriadele de stele, zeitate a fantasmei irumpând energetic) și prevestirea potențialei emasculări (de la sensul fizic la cel politic). Este momentul, pentru Marcel Țop, să facă un prim pas pe teritoriul fantasmei, al metamorfozelor pe calea legendei, introducând în scenă pe abulic-îndărătnicul hippy Lysander, fotografiat, ca să zic așa, fără scăpări de detaliu, de Remus Archip. Preluând un slogan (din nefericire) de actualitate, Lysander își face apariția cu o pancartă pe care stă scris „Je suis Hermia”, abulic adică îndrăgostit (păi, nu așa e frumos?!?). Refugiul în pădurea care, pe scena constănțeană, e de stuf(stock), e vamaiotă, răspunde în planul spectacolului versurilor unui hit de acum câțiva ani: „Am ajuns la Vama Veche/Și sunt apucat de streche.” Iar marele maestru al strechei este un Puck (excelent Adrian Dumitrescu!) care aduce și fizic mai degrabă a Falstaff, un djinn hipersexual, un chefliu din țara feelor, poate personajul perfect în economia și filosofia à rebours propuse în această montare de către regizor.

Paradoxal, grupul meșterilor – actori amatori e construit în oglindă. „Actorii” (Cristina Oprean, Iulian Enache, Florentin Roman, Ionuț Alexandru, Andrei Cantaragiu – fiecare își individualizează cu minuție personajul, evident cel de-al doilea, cu al său Nicu Fundulea, având un mai amplu spațiu de desfășurare, pe care îl și folosește plin de haz), în pofida sloganului educațional și autopersuasiv „Facem teatru! Iubim teatru!”, sunt, totuși, doar niște bieți mireni diletanți (și pentru că speriați de impactul cu autoritatea pe post de spectator) prin comparație cu Gutuie, din care Nicodim Ungureanu (al doilea stâlp al montării, alături de Adrian Dumitrescu, în sensul invenției și ineditului față de un posibil orizont de așteptare) realizează un soi de eremit al artei teatrale (costumul propus de Anca Maria Cernea este perfect conceput), generând tandre contrapuncte de o poezie cu evidentă încărcătură emoțională. În definitiv, pe el nu îl mai sperie eventuala pedeapsă în caz de nereușită, ci spectrul eșecului ca act artistic, mai de neîndurat decât decapitarea ori mai știu eu ce altă hachiță punitivă a autorității.

Țin să amintesc, tot la nivelul performanței, două personaje secundare, dar de o rafinată și, cum să zic, florală ghidușie, sensibilele zânișoare ce o secondează pe Titania, Scaiețel (Cristina Oprean) și Petală (Ana Maria Ștefan). Până la urmă, Oberon (Cosmin Mihale) e varianta lor masculină, liderul dionisiac al lumii onirice dirijând/pedepsind prin farsă, sex și hohot sănătos, spre deosebire de relativul lui din „lumea asta”.

Povestea shakespeariană așa spusă de Marcel Țop, într-un stufăriș crescut pe legenda unei vămi (Veche, în lumea urmașilor și Theseu, perpetuă și neseparatoare în cea care amestecă palpabilul și fantasmaticul, imaginarul și carnalul, pe unde Puck poate bea cât Falstaff și aduce elixiruri generatoare de confuzie la sfatul lui Oberon) și sprijinită pe un playlist excelent sosit din muzica anilor 60 – 70, are, dincolo de hazul nebun, o poezie specială pentru care regizorul e dăruit, hotărât lucru, cu o apetență evidentă și cu o sensibilitate specială.

Doru Mares, Revista Teatrul azi, Nr.10,11,12 /2015

Visul lui Shakespeare in viziunea regizorului Marcel Top

 Cronica aparuta in ziarul Metropolis, autor Georgiana Ene.Cititi mai departe pe:
 http://www.ziarulmetropolis.ro/visul-hippie-al-unei-nopti-de-mai/

Visul, lui Shakespeare la Teatrul de Stat Constanta, regia Marcel Top

Cronica scrisa de Dana Ionescu in revista Yorick.Cititi mai departe pe:

http://yorick.ro/un-vis-in-stil-hippie/

“Visul unei nopţi de vară”, una dintre cele mai cunoscute şi mai jucate comedii ale marelui William Shakespeare, şi-a găsit lăcaş în această stagiune, la Teatrul de Stat din Constanţa.Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/visul-hippie-al-unei-nopti-de-mai/

În cel mai nou spectacol marca Teatrului de Stat Constanța, regizorul Marcel Top transpune într-un mod rebel și liber – trăsături care îi caracterizează discursul regizoral de la debut pană în prezent – acțiunea chiar pe malul mării, într-un spațiu pe atât de concret, pe atât de imaginar, undeva între psyhedelicul Woodstock și nu mai puțin psyhedelica Vamă, pe care o știm cu toții, mai ales din vremurile ei bune.

După ce a montat piese din dramaturgia contemporană, locală și universală atât în teatre de stat dar și în spații neconvenționale, cameleonicul regizor provoacă din nou.
Nu e prima oară când acesta se folosește de spațiul propriu zis în care lucrează – Marcel Țop a făcut același lucru atât la Teatrul Municipal Baia Mare,  “Butoiul cu pulbere”cât și la Teatrul de Nord Satu Mare unde a montat “Woyzeck Transilvania”, obținând un spectacol care a zdruncinat teatral dar și politic nordul îndepărtat al țării, ducând până la interzicerea violentă a acestuia.
În viziunea și în concepția regizorală a spectacolului „Visul unei nopți de vară”, se simte strigătul unei întregi generații care a început de câțiva ani să se trezească. “Luați orice, dar nu ne luați,
Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/visul-hippie-al-unei-nopti-de-mai/

În cel mai nou spectacol marca Teatrului de Stat Constanța, regizorul Marcel Top transpune într-un mod rebel și liber – trăsături care îi caracterizează discursul regizoral de la debut pană în prezent – acțiunea chiar pe malul mării, într-un spațiu pe atât de concret, pe atât de imaginar, undeva între psyhedelicul Woodstock și nu mai puțin psyhedelica Vamă, pe care o știm cu toții, mai ales din vremurile ei bune.

După ce a montat piese din dramaturgia contemporană, locală și universală atât în teatre de stat dar și în spații neconvenționale, cameleonicul regizor provoacă din nou.
Nu e prima oară când acesta se folosește de spațiul propriu zis în care lucrează – Marcel Țop a făcut același lucru atât la Teatrul Municipal Baia Mare,  “Butoiul cu pulbere”cât și la Teatrul de Nord Satu Mare unde a montat “Woyzeck Transilvania”, obținând un spectacol care a zdruncinat teatral dar și politic nordul îndepărtat al țării, ducând până la interzicerea violentă a acestuia.
În viziunea și în concepția regizorală a spectacolului „Visul unei nopți de vară”, se simte strigătul unei întregi generații care a început de câțiva ani să se trezească. “Luați orice, dar nu ne luați,
Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/visul-hippie-al-unei-nopti-de-mai/

Visul unei nopti de vara de William Shakespeare regia Marcel Top

http://revistacultura.ro/nou/2015/05/facem-teatru-visam-hippie

Facem teatru, visăm hippie

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Imperial, în halat roşu de mătase, stăpânul cetăţii (Dan Cojocaru) îi vorbeşte barbarei sale iubite despre nuntă. Când nu se face înţeles, pocneşte din bici. Dacă nu pricepe ce-i şuieră aceasta în limba ei, apelează pentru traducere la un alt barbar, un călău supradimensionat. Este începutul spectacolului Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare, în regia lui Marcel Ţop, la Teatrul de Stat  din Constanţa.
Relaţiile sunt clare: două părţi ireconciliabile, stăpânul şi femeia-bestie, ghemuită, care rage, ameninţă, se zvârcoleşte (Ana Maria Ştefan într-o interpretare de-a dreptul stihială, cu o forţă şi o plasticitate de invidiat). Femeia urlă şi pândeşte din umbră, în permanenţă, ca să sară cu cuţitul la beregata stăpânului/iubitului Theseu. De cealaltă parte, suveranul adulat de sicofanţi ca Egeu (Ionuţ Alexandru), militarul cu pieptul acoperit de medalii, plus o întreagă societate construită pe principiile lor, înţeleg să funcţioneze doar în grila strâmtă a ierarhiei. „În genunchi!”, va tuna Egeu către fiica sa. Căci, în această (perpetuă) ordine, doar docilitatea şi linguşeala sunt atributele premiate. Ce nu se încadrează în tipar trebuie extirpat. Chiar când e vorba de propria fată! Aşadar, pe scena din Constanţa se umflă în pene o societate patriarhală, misogină, cu modelul macho perpetuat din vârful cetăţii până în vârful familiei. Cine nu se supune trăieşte cu ameninţarea făţişă a călăului care pândeşte în colţ. Ierarhie, putere, constrângere, gudurare pe lângă stăpân, recompensă şi pedeapsă reprezintă cele câteva articulaţii de forţă prin care se mişcă societatea. Fie că e vorba de dragoste, cu relaţia de dominare în cuplul regal, fie că se pune problema ascultării oarbe faţă de un tată care maculează cu cerbicie destinul copilului, tot supunere se cheamă. Faţă de unii care vor cât mai multă putere! De altfel, spusă în oraşul de la malul mării, replica stăpânului, înainte de serbările Cetăţii, „Vreau dans sincron şi care alegorice”, sporeşte în relevanţă. Cine să mai aibă chef să trăiască aici? Într-o asemenea lume – la drept vorbind, foarte asemănătoare cu primatele din vârful clasei noastre politice –, cele două cupluri de tineri din Visul unei nopţi de vară aleg să-şi trăiască fantasmele în codrii care se deschid generos himerei, abolesc constrângerile şi diluează relaţiile de putere transformându-le în jocuri. Nimic mai firesc, deci, ca pădurea să devină un spaţiu al libertăţii, iar tinerele personaje să adopte mentalitatea hippie.
Are regizorul Marcel Ţop ceva. Un ceva numai al lui, căci de la primul spectacol, Natural Born Fuckers, rockurile supărate injectau tone de energie în public. Acum, Visul… de la Constanţa recuperează mai întâi conceptual perioada flower-power, apoi muzical, prin hiturile devenite cult. Iar spectatorului nu-i rămâne decât plăcere. Multă plăcere! Inteligenţa regizorală şi joaca, structurile dramatice decupate de o mână talentată, costumele Ancăi Cernea care iau ochii, energie cât pentru zece spectacole normale, actoria care produce nu de puţine ori surprize plăcute sunt atribute pentru care publicul pleacă cu inima deschisă şi cu zâmbetul pe buze.
În pădurea vrăjită a lui Shakespeare, sloganurile hippie aureolate de istorie, Peace!, Make love, not war!, cu varianta We don’t need your fucking war, permeabilizează întreaga lume lăsând porţile deschise larg armoniei. Aici se dansează, se cântă, se ascultă John Lennon, Janis Joplin, Tina Turner. Aici, evident, începe revoluţia sexuală. Priapicul Puck, luat de val, ar vrea să-l posede chiar şi pe stăpânul Oberon. La rândul lui, Oberon (Cosmin Mihale, cu o interpretare plăcută şi relaxată) va fi tentat de un Demetrius dormind. Cât despre disputa pentru puberul Geamal, dintre Titania şi Oberon (costumat etno, ca un indian), nu mai e nici o îndoială că substratul e erotic.
Nimic mai firesc pentru tinerii din Shakespeare, care caută dragoste şi libertate, să se îndrepte către generaţia hippie. Poartă plete, împletituri, cămăşi etno, pantaloni evazaţi, ochelari mari şi rotunzi. Chiar şi Puck (delicios Adrian Dumitrescu, într-un duh jucăuş, nepăsător, libidinal şi indolent) are o perucă creaţă care explodează, ochelari rotunzi sau în formă de inimioare roşii. Scenografa Anca Cernea oferă un univers vizual ce absoarbe hipnotic spectatorul înăuntrul său, mai ales pe acela care se uită nostalgic către perioada respectivă ca spre una paradisiacă (mecanisme explicate şi de Mircea Eliade în Sacrul şi profanul). Anca Cernea s-a întrecut pe sine prin machiajele inventive, cu sclipici, şi prin numeroase şi năstruşnice accesorii. Până când şi coama de pe masca măgarului de care se îndrăgosteşte Titania (Dana Dumitrescu, în registrul cald al cadânei leneşe, voluptoase şi mofturoase) va fi de un blond deschis.
Dar nu numai detaliile vizuale reconstruiesc universul hippie, ci şi resorturile adânci ale spectacolului. „Visul nostru manifest pledează pentru iubire, pentru puterea râsului, a energiei pozitive şi eliberatoare pe care o cultivă teatrul, pentru Teatru, Iubire, Fantezie ca alternative la lumea noastră, frumoasă în esenţa ei, dar în acelaşi timp extrem-fărâmiţată-măcinată de conflicte mari sau mici, războaie, atentate, poluări, deversări, stres şi urâciune”, mărturiseşte regizorul. Este calea pe care o aleg cei patru tineri porniţi în aventură, Hermia (Georgiana Baran, actriţă proaspătă şi meritorie), Lysander (Remus Archip, într-o evoluţie remarcabilă, a cărui voce timidă, când e îndrăgostit de Hermia, va deveni puternică, odată vrăjit de cealaltă fată), vajnica Helena (Luiza Martinescu, o personalitate scenică plină de forţă) şi Demetrius (Andu Axente, când fioros, când tânguios).
Tinerii înclină către gesturi dezinteresate a căror combustie este pasiunea, şi nu datoria sau obedienţa. Este şi cazul trupei de meseriaşi (una dintre cele mai bune pe care le-am văzut în numeroasele montări cu Visul unei nopţi de vară), gata să-şi asume riscul sacrificiului suprem de dragul teatrului. Scena opţiunii, cu gradaţia de rigoare, este realizată excelent. Furaţi de plăcerea jocului dramatic, meseriaşii vor afla abia mai târziu că îi pândeşte ameninţarea morţii în caz că prestaţia nu va fi pe placul stăpânirii. Dar pasiunea necondiţionată învinge. Regizorul Marcel Ţop îmbracă întreaga scenă cu inocenţă, umor şi o ironie blândă. Ca şi pe toate cele ce vor urma în care protagonişti sunt meseriaşii. Şeful lor, Gutuie (Nicodim Ungureanu într-un rol construit cu fineţe) îi motivează cu subtilă diplomaţie, dar îi şi monitorizează cu o privire înţelegătoare, omenoasă şi tolerantă. În scena finală, alter-egoul regizorului stă într-un colţ şi îşi priveşte actorii. Se teme, îi înţelege şi le iartă minusurile artistice. Spectacolul se încheie cu meditaţia asupra funcţiei terapeutice a teatrului, care vindecă nu numai individul, ci şi comunitatea.
Până atunci însă, Gutuie şi Pyram (Iulian Enache, în trening, cu o prezenţă de scenă acaparantă, care impune prin autoritate şi prin vocea de stentor) trebuie să stăpânească arta manipulării necesară ca aerul pentru regizor. Scena cu barba-pungă pe care o reclamă Fundulea pentru rolul lui Pyram sau replica prin care îl conving pe Botişor (Ionuţ Alexandru), hippie şi el, să accepte un rol fără cuvinte („Măi, Mirele, nu oricine poate să joace Zidul!”) sunt savuroase. Zidul său va fi un om-sandvici ticsit cu afişe de teatru. Nu mai puţin delicioase vor fi şi mutriţele Lunii (Andrei Cantaragiu). Dar irezistibilul îl dă Thisbe, cu Florentin Roman în travesti. Corpul actorului se unduieşte, faţa îi devine languroasă, prestaţia e excelentă. Cum şi Cristina Oprean e o minune în Leul timid şi fragil la care ţipă toţi (fiind singura femeie din trupa improvizatã a meseriaşilor). Îmbrăcat ca o pisicuţă de teatru de păpuşi, cu catifea galbenă şi mănuşi roşii, personajul său, care exclamă cu entuziasm „Ce frumos!” la aproape orice se întâmplă, e un deliciu, nu alta! Într-un contrast comic total, anti-fiorosul Leu o va omorî în manieră flower-power pe Thisbe: întâi o pupă, pentru ca apoi să o împingă puţin. Actriţa are o expresivitate de zile mari şi în zâna năstruşnică, Scaieţel, o nimfă care graseiază, cu corpul tremurând, îmbrăcat în tutu-uri colorate. Dar şi Ana Maria Ştefan, zâna Petală, cu superba pălărie florală în cap, ia ochii. Datorită lor spectacolul împrumută aerul de basm, căci zânele sunt interpretate ca într-o feerie pentru copii, mustind de accente comice (ca atunci când îi cântă Titaniei ca să adoarmă sau când se îmbată cu parfum).
Spectacolul are ritm bun, registrele se schimbă des, totul se învăluie în umor nedistructiv, cu rapeluri amuzante la realitate. Pancarda „Je suis Hermia”, detaliile vesele (de pildă, floarea dragostei, mai mare chiar decât o varză), incantaţiile africane ale lui Oberon şi Puck, gagurile, palmele pe care şi le împart pretendenţii, înfruntarea verbală a celor două fete, în postura specifică de duel, ca şi multele scene lucrate cu reală fineţe conferă publicului o energie bună. Când Oberon îl gratulează pe Puck cu „Ratatule!”, acesta se plânge: „Ratatule? Asta chiar a durut, stăpâne”, aşa că se alină cu monologul din Hamlet.
Pentru o trupă care nu a mai jucat de mult în montări de anvergură, cum este cea din Constanţa, rezultatul se vãdeşte cu atât mai meritoriu. Visul unei nopţi de vară este un spectacol pe cât de inteligent, pe atât de reconfortant, fără stridenţe, cu un comic de bun-gust, în care teatrul devine plăcere pură. Ce altceva îşi mai poate dori publicul?

Hamlet Teatrul Nottara regia Marcel Top

Un alt Regele moare cu Alexandru Repan-de Nicolae Prelipceanu in Teatrul Azi

"La Nottara, Alexandru Repan mai are o data sansa de a juca "Regele moare''fara sa joace "Regele moare".Piesa lui Ronald Harwood, dramaturg si scenarist englez de faima (autorul scenariului la filmul lui Polanski, Pianistul, castigator al Oscarului si Palme D'Or).Spectacolul este o frumoasa metafora a artei teatrului, pe care ne-o serveste cu generozitate regizorul Marcel Top.Desigur, centrul povestii este cabinierul, Norman, intr-o admirabila interpretare, plina de nuante si de ritm, a lui Sorin Cocis.Numai ca si acest centru graviteaza ,daca asa ceva se poate concepe (in fizica nu, in arta da) in jurul marelui om, Actorul, Sir.Alexandru Repan, este, pe rand, invins si invingator, seducator, ridicol...Rolul cabotinului batran, aureolat, in mintea sa, de o cariera stralucita, este imbracat manusa de Alexandru Repan, intr-una dintre cele mai bune aparitii ale sale din ultimul timp.Relatia dintre actorul-vedeta si cabinierul sau, pare una ambigua, un alt regizor ar putea sa presupuna o relatie homosexuala intre ei...Fara a recurge la "subtilitati"evidente, Marcel Top a construit un spectacol foarte viu, care are ritm si farmec, un fel de poveste despre teatru care, poate, i-ar fi placut unui Charlie Chaplin.Lady, companioana lui Sir, in viata ca si pe scena, in interpretarea Victoriei Cocias, este un personaj cand absent, cand atent la hachitele vedetei, incercand sa-si traiasca singur (a) o viata pe care oricum i-a sacrificat-o marelui om.Ceea ce atrage la acest spectacol este o anume naturalete (din ce in ce mai rara) pe care o intalnesti la actorii experimentati, atunci cand sunt bine condusi.Un fel de viata, nu reprodusa, ci creata, acolo, pe scena, in fata ta"

Despre Valmont, Erotism, Teatru si Legaturi primejdioase cu regizorul Marcel Top-revista Cultura 2007

1. De ce textul acesta, un text de la sfirsitul secolului 18, cind publicul va inregistrase ca pe un regizor de piese contemporane? Prin ce credeti ca textul acesta mai poate interesa publicul contemporan? Este vorba de un text, care in sinele lui, iti lasa impresia ca a fost scris ieri, asa cum spunea P Brook, despre piesele lui Shakespeare. Baudelaire spunea despre romanul lui Laclos ,care a fost interzis un timp indelungat ,ca daca aceasta carte va fi arsa ,va arde cu flacara albastra gheata. Adaptarea lui Muller dupa roman impinge si mai departe, ''blasfemia", atat de departe incat, personajele si textul devin foarte contemporane, adica statutul, 'blasfematoriu '', devine unul firesc acum, pentru aceste vremuri. Personajele sunt doi zei, doi aristocrati si in acelasi timp, ''golani, ''calai'' ai erotismului, sexualitatii, depravarii. Sunt doua animale, fiare vampirice stict sexuale, care deconstruiesc tot, reducand tot ce ar putea fi sentimental la pur sexual, visceral. De fapt daca as incerca sa gasesc un subtitlu al spectacolului acesta ar fi, ''noua dezordine amoroasa '', parafrazand titlul cartii lui Bruckner. In acest sens textul lui Laclos si Muller mi se pare unul foarte contemporan pentru aceste timpuri de criza a sexualitatii, erotismului si de obsesie pana la narcisism fata de aceste concepte, rasucite si incalcite, exhibate si flambate in diverse chipuri si diverse discursuri intelectuale sau practice. Traim pana la urma intr-un secol excitat, obsedat, ''spurcat'', de sexualitate. 2. De ce ati simtit nevoia acestei compilatii din Laclos si Muller? Muller a luat in primire textul lui La Clos si la plimbat prin, psihanaliza ridiculizand-o, a transformat grenadele lui La Clos in focoase nucleare. Sub perdeaua limbajului elevat, al discursului metaforizat a strecurat, fricile, angoasele, obsesiile noastre vis-a-vis de acest domeniu, intunecat si totusi atat de adulat, interzis dar totusi atat de vizitat al erotismului, al perversitatii. In acest scop a transformat personajele in niste, ''monstrii'', punandu-le tentacule mai multe si mai raspandite in toate directiile. Acest text este ca o caracatita care sugruma, incita si excita sau revolta, iata motivul. Muller i-a adaugat mai multa cruzime si a ridicat mai sus nivelul statutul anarhic al personajelor. 3. Cum se explica estetismul dens din spectacol (din nou, neobisnuit pina acum la regizorul Marcel Top)? Nu stiu daca este vorba de un estetism, in orice caz daca acesta exista nu mi l-am programat. Pe mine ma intereseaza in spectacolele pe care mi le propun sa ating energiile, visceralitatile publicului. Imi place sa intrig, sa fac ''scandal '', in sens ''kierkegaardian''. Si acest text mi-a oferit ocazia sa il fac intr-un mod ''pseudointelectual'', ''pseudopoetic'', ''pseudoestetic''. Textul spectacolului este un text metaforico-animalic, primar, crud si in acelasi timp elevat. Cu ironie cruda, accente de gheata. De altfel actorilor, le-am spus sa muste din text ca dintr-o bucata de carne cruda, ca din marul pacatului. 4. Cum v-ati asortat viziunea la spatiul Galeriei Montage? Intentiile mele regizorale sau pliat perfect pe acest spatiu. Spectatorii sunt invitati in salonul marchizei de de Meurteil la un festin, in jurul careia stau, devine scena, ghilotina si esafod, in care cei doi, flageleaza pana la carne victimele si conceptele metamorfozand totul intr-o celebrare demonica, intr-o sarbatoare a viciilor si a poftelor interzise. 5. Este prima intilnire cu un spatiu neconventional? Ce se schimba pt un regizor cu ocazia unei asemnea intilniri? A fost un proces absolut firesc si l-am tratat ca atare. Fiecare text cere spatiul lui. In modul acesta aplic intotdeauna proiectele. Si cel mai potrivit spatiu pentru Valmont-mi s-a parut a fi spatiul Teatrului Montage. Si in final ca sa inchei cu o replica care sustine raspunsurile si demersul meu pe acest text, replica vicontelui Valmont: ''un singur lucru ar putea sa opreasca ceasurile lumii - vesnicia ca erectie continua".

AMADEUS LA OPERA NATIONALA BUCURESTI stagiunea 2011-2012 regia Marcel Top

Cronica a spectacolului "Amadeus",aparuta in "Curentul International" si "New York Magazine" AMADEUS REGAL MARIUS BODOCHI LA OPERA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI (urmatoarea reprezentatie 1 februarie 2012 orele 18-30) autor: Mihaela Dordea Mozart şi Salieri…Inocenţă şi păcat. Ispăşire… De secole, milenii chiar, creştinismul îşi susţine teoria despre păcat, cea cu oaia rătăcită şi răscumpărarea prin penitenţă. Cu siguranţă, este o metodă evoluată faţă de modul păgân de a simţi, a practica şi mai ales a sancţiona păcatul. Mă întreb dacă nu cumva, practicile exterioare impuse de penitenţa creştină gen mătănii, rugăciuni, post, nu oferă acestei operaţiuni un aer de contract, de „do ut des”, un fel de târg , de aranjament formal. Sigur, există şi aici remuşcare şi părere de rău, altfel ele nu ar avea nici loc şi nici rost. Totuşi, penitenţa reală, cea care se naşte din conştiinţa că ai greşit, că ai săvârşit un păcat faţă de lume, faţă de tine însuţi, este chinul tantalic de a răbda. Astfel de „plăţi” nu sunt nici catalogate, nici tarifate în coduri. Răscumpărăm suferind. Noi, în noi, cu noi, pentru noi înşine. Suferinţa răscumpărării nu are limite prestabilite. Sorocul ispăşirii nu este ca în canoanele creştine, împlinirea unui anume stoc de acţiuni, catehisme legiferate şi tarifate, nu! Termenul este cu totul altul! Durata genului de ispăşire lăuntrică poate fi de o zi, o lună, un an sau o viaţă. Pentru că niciodată nu putem şti când vine acel moment în care cel ce ştie care e vina şi câtă, iartă. În lista martiriurilor posibile, acest tip de ispăşire este cel mai dramatic şi da, cel mai nobil. Iată cu ce ne întâlnim în spectacolul prezentat de Studioul Experimental de Opera şi Balet „Ludovic Spiess” din cadrul Operei Naţionale Bucureşti, în colaborare cu Fundaţia Ileana Mustatză, pe textul lui Peter Schaffer, „ AMADEUS”, în regia unui tânăr artist care a impresionat prin viziunea pătrunzătoare în sufletul şi mintea umană, atât de întortocheate, Marcel Ţop. Se vorbeşte despre un destin necruţător al lui Mozart. Despre o viaţă frântă prea devreme în condiţii pe care nu le vom elucida poate niciodată. Drama însă nu se consumă aici şi acum, la moartea compozitorului. Drama începe odată cu primele sale compoziţii ascultate de Salieri, compozitor care poate, deşi îi este greu, să recunoască valoarea tânărului său confrate, dar se luptă cu tentaţia de a-l distruge. Şi o face treptat, treptat. Cel puţin aşa spun gurile rele ale vremii. Drama însă va ajunge la apogeu după ce Mozart nu va mai fi. Pură geometrie emoţională, generatoare de sensuri morale. Moartea e prin natura ei ceva senzaţional, în comparaţie cu cotidianul vieţii obişnuite. Salieri reuşeşte o inversare categorică de situaţii. Ceea ce se întâmplă cu el după ce se consumă moartea lui Mozart devine cu adevărat senzaţional. Efortul de a trece, de a supravieţui, măcinat de spaime şi rătăciri , de lupta lăuntrică, cu tine însuţi pentru o ispăşire numai de tine ştiută, devine un efort moral de fiecare clipă, un efort dramatic, senzaţional. Şi Marius Bodochi, exprimă toate aceste stări, într-o evoluţie de excepţie, făcând un Salieri dramatic, ironic, înspăimântat, pierdut uneori în căutarea unui răspuns…Oare îl va găsi vreodată? În Amadeus avem de-aface cu un Salieri hărţuit de îndoieli, de disperare, în anumite momente, dar dureros de conştient de neputinţa sa ca individ în faţa evidenţei, şi chiar, gândeşte el, ca artist. Marius ne dezvăluie nouă, spectatorii săi, un Salieri care pune în discuţie anumite îndoieli, anumite spaime, dar şi o luciditate specială, şi mai ales, face ca noi să vedem nu doar o conştiinţă împovărată cât şi, sau mai ales, o anume măreţie. Marius Bodochi este unul dintre puţinii, rarii actori care au forţa să exprime cu atâta eleganţă un astfel de personaj. El reuşeşte să evoce plastic şi dramatic epoca, eroul şi destinul său în pofida unei opere care încearcă să prindă într-o frântură de timp vasta structură simfonică a unei vieţi, a unui suflet. Aş spune despre Marius Bodochi că este un artist, un creator al imaginii din toate unghiurile ei, psihologic, până la identificare fizică, prin puterea de expresie, prin nuanţele subtile pe care numai un mare artist le sesizează la un personaj de factura lui Salieri. Dincolo de regalul oferit de Marius Bodochi, în Amadeus avem muzică. Muzică de calitate. Mozart şi da, Salieri. Soliştii Operei Naţionale Simonida Luţescu, Mihaela Işpan, Vasile Chişiu, Marius Boloş acompaniaţi de un grup de muzicieni din orchestra operei, având ca dirijor pe Ciprian Teodoraşcu, unul dintre cei mai distinşi dirijori ai ONB, în regia muzicală a lui Dan Ardelean, creează o atmosferă cu efecte lirice de mare calibru în cadrul acestui spectacol complet şi complex. Şi, da, Marius Bodochi are veleităţi lirice şi el, cântând o arie. Mozart. Un personaj care schimbă puţin atmosfera, aducând o pată de culoare, aş spune, o anume relaxare tensiunii din scenă, în ciuda finalului necruţător, Mozart este interpretat de un tânăr actor, care se străduieşte să susţină partitura alături de titan, Marius Bodochi, şi , laudă lui, reuşeşte să ne convingă că este un actor plin de pasiune, cu talent, şi mai ales cu poftă de joc, şi da, de ce nu, de joacă, Răzvan Oprea. Atmosfera de epocă, cu uşoare aluzii la burlesc, este creată de costumele create de Anca Cernea şi realizate de Romaniţa Iovan si Mihaela Drafta. Decorul simplu, dar cuprinzător, un decor care nu încarcă scena şi nu încurcă povestea, este semnat de Daniel Divrician. Spectacolul este unul dintre cele pe care le ţii minte, cu care pleci acasă, şi despre care ai tendinţa să vorbeşti multă vreme după ce l-ai văzut. Impresionant din punct de vedere regizoral, Amadeus începe în foaierul Operei , loc cu adânci semnificaţii lirice, apoi Salieri ne invită sus, ca să nu rămână singur , pradă temerilor de o viaţă, epuizat de întrebarea la care nu va afla niciodată răspunsul: oare are vreun amestec în moartea lui Mozart? Chiar aşa: are?.... cronica preluata de pe Curentul International Publicat de amadeus2010onb la 10:52 Etichete: Amadeus, Anca Cernea, Marius Bodochi, Mihaela Drafta, regizorul Marcel Top, Romanita Iovan 0 comentarii: Trimiteţi un comentariu Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire Abonaţi-vă la: Postare comentarii (Atom)

Dumnezeul de a doua zi la Teatrul de Comedie- director George Mihaita-regizor Marcel Top

"Dumnezeul de a doua zi" - Teatrul de Comedie "Premiantii" la rampa! 26 Martie 2008 Foto: Tomoaki Minoda E-MAIL PRINT RSS SHARE MĂRIME TEXT de ILEANA LUCACIU 4065 VIZUALIZARI | COMENTARII 6 Consecvent proiectelor sale de a sustine dramaturgia autohtona, si pe tinerii actori si regizori, Teatrul de Comedie propune un spectacol al premiantilor. "Dumnezeul de a doua zi" este piesa lui Cornel Mimi Branescu, castigatoare a marelui premiu in 2006 la "festCo", sectiunea "Concursul de comedie romaneasca", iar regizorul Marcel Top, in acelasi an, s-a remarcat in cadrul proiectului "Comedia tine la TINEri" cu "Edmond", care a obtinut premiul pentru cel mai bun spectacol. Cei doi se intalnesc acum pentru un spectacol incadrat repertoriului stabil al Teatrului de Comedie. In urma cu trei stagiuni descopeream la Teatrul "Nottara" un dramaturg, pe actorul Cornel Mimi Branescu, "Bigudiuri" fiind piesa care il lansa ca scriitor original, bun cunoscator al regulilor dramaturgiei. Il regasim acum la Teatrul de Comedie, cu "Dumnezeul de a doua zi", piesa premiata, o tragi-comedie care foloseste motivat limbajul generatiei "cool", fiindu-i dedicata. Este o piesa in doua personaje, El si Ea, doi tineri victime ale realitatii noastre "detestabile" care le spulbera idealurile. si prin aceasta piesa, Cornel Mimi Branescu isi consolideaza originalitatea scrierilor sale. El si Ea sunt personaje infrante de o societate mizera, care nu intra in relatie scenica, fiecare povestindu-si doar colorat ca limbaj, in lungi monologuri, istoria nefericita a existentei personale. S-au cunoscut intamplator, s-au indragostit, dar iubirea lor intr-un apartament de bloc ceausist a fost sufocata de o alta "iubire de batranete" intre mama ei si tatal lui. Parintii au navalit peste ei, generatiile s-au confruntat, iar ea a trecut in nefiinta. Nunta visata de ea se petrece pe alt taram, dar si acolo "ingerii" participanti la eveniment sunt ingeri de mahala. Textul, pe langa cinismul la adresa societatii, lumii in care traim, are strecurata si o poezie sensibila, scrierea trece usor de la realitate spre fantastic. "Dumnezeul de a doua zi" propune un gen original, "teatru poveste", care ridica probleme dificile interpretarii sale. Dramaturgul a avut sansa intalnirii cu o echipa de interpreti, ce ii ilustreaza subtil, emotionant sensurile scrierii. Regizorul Marcel Top ajutat inspirat de scenografa Anca Cernea a redimensionat spatiul neconventional al salii Studio. Viziunea regizorala are coerenta, descifreaza teatral tensionant fiecare monolog, hazul de necaz fiind nota dominanta. De la bun inceput, discret se sugereaza printr-un val ce desparte doua spatii de joc, ca sunt in lumi diferite cei doi tineri. Dornic sa impresioneze prin vizualizare, regizorul, e drept, a incarcat fortat cu proiectii prea lungi prima scena, cat si finalul prin insistenta pe manifestarile ingerilor nuntasi. Cu atentie, regizorul Marcel Top i-a indrumat insa, pe cei doi actori de exceptie pentru a infaptui o fina radiografiere a unei realitati aflata in suferinta instabilitatii sociale. Delia Seceleanu este de nerecunoscut in aceasta partitura complexa, dezvoltata pe muchia de cutit dintre tragic si comic. Cu un look schimbat, fermecator, actrita devine femeia resemnata, care si-a gasit dragostea, dar bucuria a fost de scurta durata, pentru ca mizeria celor din jur i-a furat fericirea. Nuantele, expresiile, trairile interioare, lacrima si rasul, se imbina in interpretarea cu adevarat stralucita a acestei tinere actrite. Delia Seceleanu investeste mult suflet si sensibilitate in acest personaj nefericit dar increzator in dragoste, al carui destin pare rupt din cenusia noastra actualitate. Actrita sustine, prin acest rol lucrat migalos, cu atentie la accentele comice si cele dramatice, un examen reusit de maturitate artistica, mai ales ca il are drept partener pe Claudiu Bleont, actor cu o bogata experienta. In rolul barbatului revoltat pe mizeria vietii, intalnim un alt Claudiu Bleont. Actorul iese din nota interpretarii cunoscute in evolutia sa, se adapteaza spatiului neconventional si sustine o relatie interactiva cu spectatorii, intensa. Povesteste cu sensibilitate, dar si manie dramele, uneori aparent comice, prin care a trecut barbatul in cautarea fericirii greu de gasit astazi. Personajul sau este construit cu forta dramatica, uneori prea exploziva verbal pentru un spatiu de joc restrans, dar credibil prin firescul expresiilor abordate. "Dumnezeul de a doua zi" este un spectacol reusit, ce merita a fi vizionat pentru ca vorbeste despre noi cei de astazi, despre tinerii ce se lupta cu disperare sa infranga mentalitatile unei realitati macinate de neimpliniri. Spectacolul sustine proiectul Teatrului de Comedie de stimulare a dramaturgiei noastre. In conformitate cu acelasi proiect, a avut loc, recent, si premiera "Clinica" de Adrian Lustig, un spectacol insa, discutabil pe care il vom comenta intr-unul din numerele viitoare ale suplimentului. ileana.lucaciu@romanialibera.ro

Spectacol ce poate fi vizionat de parinti cu acordul copiilor-Butoiul cu praf si pulbere-Marcel Top regizor

PE SCENA TEATRULUI MUNICIPAL DIN BAIA MARE Maramureşul, pe "un butoi cu praf şi pulbere" • Alina ANDREICA În 4 decembrie, pe scena Teatrului Municipal Baia Mare va avea loc premiera spectacolului "Butoiul cu praf şi pulbere". Regia spectacolului, realizat după un text al scriitorului macedonean Dejan Dukovski, este semnată de regizorul de origine maramureşeană Marcel Ţop, un nume de valoare, care la ora actuală contează foarte mult în teatrul tânăr românesc. Scenografia îi aparţine Ancăi Cernea. "Am descoperit împreună cu Radu Macrinici (directorul artistic al Teatrului Municipal Baia Mare) un text scris de un scriitor macedonean. Am citit textul şi mi-am dat seama că e perfect adaptabil la realităţile noastre din România. În spectacolul care se numeşte "Butoiul cu praf şi pulbere" este vorba despre oameni care pleacă din România, din Maramureş, să lucreze în străinătate. Unii fură, alţii muncesc, alţii mor, alţii se întorc acasă... Am schimbat tot, de la numele personajelor până la dialect. În piesă se vorbeşte cu dialect maramureşean. Este vorba, la un moment dat, de o poveste cu un maramureşean care, din gelozie, îşi omoară cel mai bun prieten. El fuge în America, face bani şi se întoarce înapoi să ia fata de soţie. Dar tânăra nu îl aşteaptă, aşa că el se sinucide. Eu cred că este o poveste foarte mult legată de acest loc, poate pe undeva este o poveste şi despre mine, pentru că şi eu am sentimentul acesta de om care a plecat de acasă", a precizat regizorul Marcel Ţop. • Un spectacol de teatru cu ceteră, zongoră şi dobă Publicul trebuie să se aştepte de la acest spectacol la o poveste despre Maramureş, despre confluenţa dintre Occident şi tradiţie. Spectatorul va fi pus în faţa unui spectacol viu, puternic, un spectacol în care maramureşenii se vor regăsi, vorba lui Marcel Ţop, "dureros de tare". "Dacă ar fi să formulez într-un vers deosebirea dintre Maramureş şi restul ţării, eu aş rezuma-o în versurile acelui cântec incredibil al Fraţilor Petreuş: «Măi pretine, eu şi tu/Şohan n-om vide’ raiu;/Nici nu-i hia să-l videm,/ După ce oameni sîntem./Sie raiu’ sănătos,/Noi om mere pă din jos;/Sie raiu’ cu plăcere,/Noi mai pă din jos om mere.» Este o asumare incredibilă. Nicăieri în ţara asta nu cred că există o astfel de asumare. Pe scenă vom avea ceteră, zongoră, dobă şi foarte multe momente din spectacol vor fi presărate cu muzică maramureşeană." • Copilărie petrecută în Maramureş Regizorul Marcel Ţop a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti, Facultatea de Teatru, Secţia Regie, clasa profesorului Valeriu Moisescu şi master regie film UNATC. Tânărul regizor este o prezenţă aparte a generaţiei sale, un regizor inventiv şi adorat de public, un tânăr cu un simţ artistic extraordinar. "Am copilărit în Maramureş până la 18 ani. Atunci am plecat din Baia Mare şi m-am întors după 12 ani. Nu am mai venit în Maramureş, pentru că ai mei au murit aproape toţi. Am rămas fără mamă la 11 ani şi pe urmă am fost mai mult sau mai puţin abandonat de tatăl meu, care s-a prăpădit şi el când eu aveam 17-18 ani", mărturiseşte Marcel. • "Fugeam de la ore ca să citesc în bibliotecă" La un moment dat, pentru că stătea singur, casa lui Marcel Ţop a devenit încet-încet gazdă pentru o mulţime de oameni. "Unii aveau probleme de familie, alţii erau săraci, alţii nu aveau unde să stea. Trăiam de pe o zi pe alta, punea fiecare ce putea şi nu de puţine ori am făcut foamea. Deseori mi se tăia şi curentul. Am stat într-o iarnă două luni şi jumătate fără curent electric. Citeam la lumina felinarelor de pe stradă sau la lumina lumânărilor. Când trăiau ai mei, eram un copil, cum se spune în Maramureş, «mădărit». Nu îmi plăcea să-mi fac temele. În schimb, mi-a plăcut foarte mult să citesc. Îmi aduc aminte că, în clasa a II-a, eram fascinat de cărţile lui Jules Verne. Moartea mamei mele m-a responsabilizat foarte tare. Am început să fiu preocupat de şcoală. Am început să scriu compuneri din ce în ce mai interesante, a început să-mi placă foarte mult literatura. Fugeam de la ore, ca să citesc în bibliotecă şi profesorii ştiau unde sunt. Faptul că am trăit singur mi-a dezvoltat şi un sentiment de libertate foarte puternic şi m-a maturizat". • "Aici m-am îndrăgostit prima oară, aici am supravieţuit, aici am copilărit..." Marcel a fost totuşi un băiat puternic şi, vorba lui Nietzsche, "ceea ce nu l-a doborât, l-a întărit". Şi-a văzut în continuare de viaţă şi de idealurile sale, chiar dacă au existat momente când a fost nevoit să lucreze şi să-şi poarte singur de grijă. "Am trăit şi momente de prăbuşire. Prin clasa a XI-a, am fost silit de împrejurări să lucrez. Am împins butoaie, am lucrat pe urmă la o vulcanizare ş.a", s-a destăinuit Marcel Ţop. Spune că îl leagă foarte multe amintiri de Baia Mare: "Aici m-am îndrăgostit prima oară, aici am supravieţuit, aici am copilărit ş.a." • Teatrul - o dragoste fără sfârşit Imediat după terminarea liceului, Marcel Ţop a intrat la Facultatea de Filosofie, dar, după o vreme, şi-a dat seama că această facultate nu corespunde principiilor sale. "Am văzut teatru de calitate foarte târziu, prin clasa a XI-a. Am văzut două spectacole care m-au marcat: «Fuga», după Mihail Bulgakov, cu Ştefan Iordache, şi «Cerşetorul», cu Claudiu Bleonţ, cu care am lucrat mai târziu în două spectacole în Bucureşti. Mi-a plăcut foarte mult ce am văzut şi, de curiozitate, m-am uitat să văd din ce se dă admitere la Teatru. Era vorba de imaginaţie, fantezie creatoare, spirit de observaţie, cultură generală ş.a. Erau atuurile mele. Prima dată când l-am văzut pe Ştefan Iordache, mi-am luat inima în dinţii şi, după spectacol, m-am dus la el şi i-am spus că vreau să dau la teatru. S-a uitat la mine, mi-a spus: «Eşti înalt, ai voce... poţi să dai». După câteva momente, m-am întors către dânsul şi i-am spus că de fapt eu vreau să dau la regie de teatru, nu la actorie. Mi-a răspuns: «Asta te priveşte», lucru care m-a responsabilizat foarte mult", mărturiseşte Marcel Ţop. • A renunţat la actorie pentru regie Marcel a dat în cele din urmă la Regie în Bucureşti, deşi toată lumea zicea că este "puţin nebun". Erau doar şapte locuri şi erau peste 20 de candidaţi pe un loc. Erau oameni care se pregăteau acolo de ani de zile, iar Marcel ajunsese din Baia Mare cu trenul, direct la examen. "Am mers până la ultima probă, dar nu am avut norocul să intru la Regie, ci am fost sfătuit să intru la Actorie. În comisie i-am avut pe Dem Rădulescu, Mircea Albulescu, Olga Tudorache, dar eu tot nu mă vedeam student la Actorie. În zilele următoare, am primit un telefon de la Cluj şi am plecat ca fulgerul şi am dat şi acolo examen la Regie şi am intrat la Regie de Teatru în Cluj şi am renunţat la Actorie în Bucureşti. Şi totuşi, în primul an de facultate, la sfatul lui Florin Zamfirescu m-am transferat la Regie, în Bucureşti." • Prima cronică de teatru, în Glasul Maramureşului "Primul contact cu teatrul, pe scenă, l-am avut aici, în Baia Mare. Mi-am luat inima în dinţi, m-am dus la directorul de atunci al Teatrului din Baia Mare, Anton Tauf, i-am spus că am o trupă şi vreau să fac regie de teatru. Acestui om eu îi datorez foarte mult. Mi-a dat o cheie de la teatru şi mi-a spus că pot să vin să repet seara, după ora 20.00. Îmi alesesem o piesă foarte grea, «Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă», de Horia Lovinescu. A fost o reuşită, deşi era făcută de oameni foarte tineri, care nu erau actori cu studii. Prima cronică de teatru a apărut chiar în Glasul Maramureşului", mai spune regizorul Marcel Ţop. Cu acest spectacol, Marcel Ţop a obţinut, în 1998, "Premiul pentru cea mai bună regie", la Festivalul Internaţional de Teatru Piatra Neamţ. • "Hamlet", montat de Marcel Ţop în Atena Debutul ca regizor în Bucureşti a avut loc la Teatrul Act (director Marcel Iureş). "A fost un spectacol-şoc în momentul acela în Bucureşti. Aşa au început să curgă proiectele. M-am întâlnit pe urmă cu George Mihăiţă. M-a invitat la Teatrul de Comedie, unde am făcut trei spectacole şi tot aşa până am ajuns şi în Grecia (Atena)", mai mărturiseşte Marcel Ţop. La Teatrul din Atena a montat "Hamlet". A lucrat, de-a lungul anilor, cu foarte multe nume celebre ale scenei româneşti cum ar fi Marius Bodochi (care este şi naşul fiului său, Nikita), Tudor Istodor (fiul Maiei Morgenstern), Alexandru Repan, Claudiu Bleonţ,Ileana Stana Ionescu e.t.c

Don Juan-mai energic dupa schimbarea de sex regizor Marcel top

Don Juan – mai energic dupa schimbarea de sex 18 January 2012 scris de Ioanina Pavel Niciun comentariu Traim vremuri foarte deconcertante. In exprimarea absurdo-comica a lui Brian Molko, frontman-ul formatiei Placebo, “tipele parc-ar fi tipi, tipii parc-ar fi tipe, tipele par camionagii, iar camionagii par pudeli!”. Citat care, desigur, n-are mare legatura cu ce s-a intamplat in Café Godot ieri seara – premiera piesei Don Juan interpretata de fete, cap-(aproape)coada. Dar cumva travestiul de pe scena mi-a amintit de confuzia exprimata de Molko vizavi de trend-ul aparentelor inselatoare. Molko insusi, care si el e cat se poate de in ton cu trend-ul, ar fi aplaudat acest “Don Juan” reconfigurat in varianta androgina. Don Juan rasturnat in mijlocul rasculatilor Jucaus, independent si, in esenta, nonconformist, exercitiul teatral nu mi-a deschis ochii neaparat, dar a fost destul de avangardist incat sa ma inspire intr-un moment cand o plimbarica spre centrul orasului imi inspira doar indigestie. Ce m-a scos pe mine, deci, ieri seara pe timp de revolutie afara din casa si mi-a purtat pasii spre acea parte-a centrului vechi? Doua cuvinte de pe afis, Marcel Top, plus o descriere deloc simpla si la obiect a intreprinderii. Pe scurt, nu stiam cat de laxa va fi adaptarea dupa Molière, dar stiam ca-s in maini bune, aceleasi care regizasera si impresionant de twisted-ul “Deformatii”. Top realizeaza ceva mai coerent cu “Don Juan”, mai sexy gratie protagonistei Cristina Mihailescu, si ceva eminamente comic al carui subtitlu “I want more” chiar se justifica, de ambele parti ale scenei. Don Juan-ul actualizat este… Juanita Personajele barbatesti sunt jucate de tinere femei – la fel si cele feminine insa efectul e mai putin memorabil in cazul lor. Daca initial ciulesti urechile dupa o scapare, o formula de adresare care sa tradeze adevaratul sex al actorului, curand profesionalismul interpretilor te biruie. Mihailescu este Don Juan, nu doar Don Juan-esca – o identitate extrema, dar atat de bine integrata si jucata cu aplomb atat de sustinut pe tot parcursul piesei, incat chiar nu te astepti ca sub machiajul de scena sa existe o persoana… feminina. Dupa caderea cortinei (la figurat in Godot), tanara actrita iesea din backstage fara vopseaua alba si buzele inrosite afisate anterior, si n-am recunoscut-o decat dupa o perioada intensa, si jenanta, de holbat ochii. Pentru ca Don Juan-ul ei, imbracat in pantaloni de piele negri, geaca de piele, tot neagra, peste un tricou alb, simplu, domina scena ca un maestru seducator de-ndata ce intra-n campul tau vizual: din mers, din pozele afectate, din expresiile faciale si din aerul de felina iesita la vanat. Fie ca isi declama amorul sau peroreaza despre Amor, fie ca agata fete inocente cu nerusinare si replici tipice (aici, spectatoarele mai putin inocente pufnesc in ras), acest Don Juan convinge. Unde-s multe, puterea creste! In rolul valetului sau Sganarelle, Mihaela Velicu tese abil comedia in jurul stapanului sau, care uneori e urmarit de nori negri si atitudini pesimiste. Dar Sganarelle se erijeaza si in alte roluri in raport cu Don Juan, e vocea ratiunii care incearca sa-l tina-n frau, e cavalerul de dezonoare care ii intinde falsului june prim recuzita seductiei (flori, voal de mireasa si inel), si e invatacelul fascinat de trucurile virtuozului. Pentru un secund, si tratat ca atare, Sganarelle ii este perfect complementar lui Don Juan, iar Velicu intretine atmosfera printr-o gama larga de artificii, uneori bufonerii, alteori… filosofii. In timp ce Mihailescu umbla la butonul de intensitate – mai mult sau “mai putin” vulcanica – a unui caracter captivant, Velicu deseori schimba frecventa cu totul. Daca la nivel de “gaselnita” si exprimare stilistica Top & co. fascineaza, curgerea narativa scartaie un pic – cei doi prieteni trec prin peripetii relativ previzibile (deloc “relativ” daca stim originalul), totusi nu plictisesc si, din senin, chiar derapeaza-n cantec! Responsabila principala pentru ranjetele satisfacute din public a fost cu siguranta distributia, care, in afara duetului protagonist, ne-a rezervat ieri surprize neasteptate – Ioana Elecfi intaia intre ele – si un punct culminant socant de… masculin! A bon entendeur, salut!

Vigil-Matusica-Ileana Stana Ionescu si Marius Bodochi in regia lui Marcel Top la Tvr-Teatrul National de televiziune

Premieră la TVR Cultural – piesa de teatru Mătuşica
8 Noiembrie 2010
Piesele de teatru tv sunt difuzate în fiecare seară de marţi, de la ora 22.30.
E-MAIL PRINT RSS SHARE MĂRIME TEXT
de ALEXANDRA JELES
1438 VIZUALIZARI | COMENTARII 4

TVR Cultural va difuza marţi de la ora 22-30, în premieră, piesa de teatru Vigil - Mătuşica de Morris Panych, o pseudocomedie neagră cu Ileana Stana Ionescu şi Marius Bodochi în rolurile principale.

"Vigil - Mătuşica" este povestea unui tânăr solitar, care asteaptă moartea unei bătrâne posace, pe care o crede mătuşa sa. Bătrâna îşi omoară timpul cu poveşti şi amintiri care vorbesc despre moarte.

Piesa a fost pusă în scenă în regia lui Marcel Top. Top descrie piesa ca „un spectacol despre felul în care moartea, cel mai absurd şi întunecat personaj creat vreodată, despre care nu ştim aproape nimic (sau dacă pretindem că ştim, vorbim prostii) reuşeşte, totuşi, dincolo de neşţiinta noastră, să ne determine, mai bine decât oricine, să înţelegem şi să preţuim viaţa".

Regizorul a povestit că a avut o motivaţie personală profundă pentru a pune în scenă această piesă. „Motivaţia profundă a acestui spectacol ar putea fi următoarea : « Cine nu a văzut niciodată un om murind, nu ştie nimic despre viaţă » aşa cum spunea Jimmy Porter din piesa "Priveşte înapoi cu mânie", spune Top.

Ca stil, regizorul a încercat să creeze o poetică a prim-planului. „Acest spectacol este un tribut adus fizionomiei interioare şi exterioare a actorului dar şi un tribut adus expresiei calde, umane, expresie din ce în ce mai absenţă în arta şi mai ales în existenţa noastră cea de toate zilele", afirmă Top.

Mărturisirea regizorului Marcel Top

La doisprezece ani, cand mama mea a murit, am început să devin conştient de mine însumi. La paisprezece ani, când a sosit rândul tatălui meu, am început să înteleg viaţa, cruzimea, absurdul, cinismul şi ilarul ei.

Dar probabil cel mai mult dintre toate m-a marcat moartea bunicii mele, caţiva ani mai târziu.

Dincolo de faptul că aveam atunci saisprezece ani, dincolo de sentimentele pe care le aveam faţă de ea, faptul ca am fost nevoit să-i fiu alături, doar eu şi ea, abandonaţi de lume la propriu, singuri şi absurzi în luni de agonie crâncenă, într-o atmosferă derizorie, mizerabilă, becketiană.

Îmi aduc aminte cum o forţam să se miste, să se plimbe, cum îi citeam, cum încercam să o fac să râdă sau măcar să zâmbească, cum o enervam, cum încercam cu o încăpăţânare zadarnică să o fac să se revolte împotriva condiţiei de muribund, deşi diagnosticul era pe cât de clar, pe atât de crud.

Acum realizez că, fără să vreau, i-am prelungit agonia, luptam cu Moartea, un inamic odios, şi atunci când ea a cedat, încercam absurd să o ţin în viata, deşi viaţa îi devenise insuportabilă.

Iată principalul motiv pentru pentru care am ales să pun în scenă la teatrul de televiziune această piesă.

După 15 ani, teatru tv din nou la TVR Cultural

TVR Cultural a reluat după 15 ani de pauză difuzarea de spectacole de teatru în cadrul proiectului „Teatru pentru toţi". Proiectul include nouă spectacole, piese care se joacă în momentul de faţă pe scenele teatrelor („Cinci femei în tranziţie" sau „Regina mamă"), dar şi o premieră - piesa Mătuşica.

Piesele de teatru tv sunt difuzate în fiecare seară de marţi, de la ora 22.30.

Proiectului „Teatru pentru toţi" i s-au alăturat unii dintre cei mai cunoscuţi actori - Ileana Stana Ionescu, Marius Bodochi, Rodica Popescu Bitănescu, Dorina Lazăr sau Olga Tudorache.

VOTEAZA ARTICOLUL
5/5
45 voturi
TAGS:
teatru tv, vigil-mătușica, ileana stana ionescu, regizor, tvr cultural
toate comentariile 4
PRIMELE | CELE MAI RECENTE
4. frumos 21:41 | 1 Decembrie
crin-a
impresionanta poveste...
Răspunde
3. DIN NORD 00:04 | 9 Noiembrie
UN ACTOR
SALUT DIN BAIA MARE INITIATIVA DVS.IL SALUT SI PE MARCEL TOP CARE ESTE SI EL BAIMAREAN.POATE VINE SI PE AICI SA PUNA O PIESA NU NUMAI LA BUCURESTI.
Răspunde
2. dor de mari actori 19:30 | 8 Noiembrie
vasile
MARIUS BODOCHI SI ILEANA STANA IONESCU-interesanta combinatie...sper ca vom mai avea actori de aceasta talie...stefan iordache, adrian pintea...pt ca tinerii pe care ii vedem flendura prin reclame si telenovele au de toate mai putin personalitate scenica...aduceti toti marii actori la tvr, nu-i lasati sa se umileasca in show ri ordinare...
Răspunde
1. vrem teatru pe tvr 1!!! 18:59 | 8 Noiembrie
vrem teatru tv
felicitari, va rog modificati ora de difuzare sau puneti in weekend! sau de ce nu lunea seara asa cum eram obisnuiti pe tvr 1! sunt convinsa ca ati avea audienta, ar fi o alternativa la toate mizeriile pe care le inghitim zilnic la tv!

O zi de vara regia Marcel Top la Teatrul Nottara cronica semnata de Ileana Lucaciu

UN SPECTACOL PROVOCATOR DE EMOŢIE ŞI GÂND

de Ileana Lucaciu

Cu o piesă în trei personaje, reprezendând categorii importante ale societăţii actuale, dirijată cu pricepere regizorală în îndrumarea actorilor , spectacolul “O zi de vară” poate stârni interesul şi preţuirea marelui public. Spectacolul propune o adaptare a regizorului Marcel Ţop după piesa polonezului Slawomir Mrozek. “Adaptare” iscă mereu discuţii controversate când regizorii vor să fie mai presus de dramaturgi, să le rescrie piesele în funcţie de ambiţiile lor. De astă dată, “adaptarea” lui Marcel Ţop nu distruge intenţiile piesei lui Mrozek şi este percutantă prin expunerea relaţiilor dintre cele trei personaje, tipologii reprezentative pentru zilele noastre.
Pare şocant debutul spectacolului cu cei doi bărbaţi aflaţi în pragul sinuciderii, dar parcursul acţiunii dezvoltă o substanţă dramatică profund motivată prin psihologia personajelor de a percepe existenţa. Izbut (Valentin Corneanu) este disperat că tot ceea ce îşi propune reuşeşte să înfăptuiască , iar Neizbut (Nicu Rotaru) e nefericit că toate acţiunile sale sunt un eşec. Desigur, esenţializarea personajelor are o tentă absurdă, stil care nu îi este străin dramaturgului în construcţiile sale conflictuale. Cei doi se vor întâlni într-o zi de vară pe o plajă cu o femeie, Dama (Flavia Cazacu) care îi provoacă la o luptă pentru a o cuceri. Dialogul dintre personje, releţiile lor sunt captivant construite de dramaturgul polonez, împletind comicul cu tragicul.
Modul în care Marcel Ţop îşi concepe viziunea regizorală îl apropie de intenţiile teatrului psihologic, acordând preţuire susţinerii minuţioase a exploatării la nuanţă a constructului personajelor şi a relaţiilor dintre ele prin îndrumarea interpreţilor. Şi-a ales inspirat o echipă de tineri actori înzestraţi – Flavia Cazacu, Valentin Corneanu şi Nicu Rotaru -, cuceriţi fără reserve de conceptul său regizoral.

Tânărul regizor Marcel Ţop a fost remarcat la prima ediţie din 2006 a proiectului Teatrului de Comedie “COMEDIA ŢINE LA TINEri” cu spectacolul “Edmond”, distins cu premii. Evoluţia sa ulterioară a fost însă, sinuoasă. A încercat să îşi găsească un stil personal în numele nonconformismului şi uneori a reuşit, alteori, nu. “Deformaţii” de la Teatrul Luni (spectacol comentat pe blog) se integrează ultimei categorii a dorinţei de a şoca fără să aibă motivare şi coerenţă în gândul regizoral. De astă dată, surprinde prin analiza susţinută asupra substanţei textului, prin renunţarea , e drept nu totală, la artificii regizorale şi se întoarce la menirea regizorului de a administra şi pune în valoare cuvântul , în principal, prin actori. Debutul reprezentaţiei se face printr-o scenă lungă, chiar plictisitoare cu Izbut, prin care s-ar vrea a se pune spectatorii în temă asupra convenţiilor teatrale pentru regizorul ar fi optat. Mai intervine pe o altă linie de expresie teatrală, o scenă cu Neizbut care vrea să înveţe înotul ca un copil de grădiniţă, cu imagini parcă împrumutate de la un spectacol de revistă. Aceste două momente sunt neinspirat compuse regizoral. Spectacolul dezvoltă însă, o puternică atracţie, chiar un suspans prin descifrarea personajelor a căror interpretare produce emoţie.
Regizorul Marcel Ţop dovedeşte prin acest spectacol a fi unul dintre regizorii care ştiu să lucreze cu actorii, să se exprime prin intermediul lor.

Elocvent este desenat de către Valentin Corneanu, Izbut, individul cu reuşite în viaţă, dar lipsit de satisfacţii. Nu se sugerează dacă norocul sau conjunctura l-au ajutat, dar tristeţea cauzată de nemulţumirea unui ambiţios este convingător etalată de actor. Cu dublu sens prezintă Valentin Corneanu încercările de a o cuceri pe eleganta femeie venită pe plajă, este încrâncenat şi revoltat competitiv de aceleaşi intenţii ale lui Neizbut, dar şi cucerit de atractiva doamnă. Acest dificil personaj este compus în consistenţa sa ireproşabil de actor.


Cu măsură în manevrarea liniei rolului între tragic şi comic conduce evoluţia lui Neizbut, Nicu Rotaru. Cu sinceră trăire interioară, personajul este trist dar şi comic în acceptarea situaţiilor prin care trece.


În Dama, Flavia Cazacu oferă portretul fermecător al unei femei misterioase. Actriţa cu dibăcie şi inteligenţă scenică se împlică în relaţii, le speculează, subliniază interesul personajului de a descoperi caracterele celor cu care intră în dialog. Cei trei tineri actori sunt remarcabili în asimilarea nuanţată a partiturilor.

Trebuie să atenţionăm că spectacolul beneficiază de costumele inspirat create de Agnes Toma şi Dinasty. Autorul propriu-zis al decorului nu este precizat, decât consultanţa prestată de Divrician. Decorul este banal şi nu contribuie prin nimic la consolidarea atmosferei spectacolului.

“O zi de vară” este un spectacol ce merită vizionat, impune emoţie şi provoacă spectatorul la judecarea atitudinilor sale de mulţumire sau nemulţumire faţă de lumea în care trăieşte. Poate fi trecut în rândul reuşitelor tinerilor actori şi regizori, fiind coerent prin mesajul transmis.

O zi de vara regia Marcel Top la Teatrul Nottara

O zi de vară”, femeia şi sinucigaşii

de Gabriela Hurezeanu

Chiar dacă stagiunea s-a închis, acest spectacol se va juca toată vara la “Nottara”, spre satisfacţia bucureştenilor care îşi petrec vacanţa acasă. Într-o atmosferă de vilegiatură pe malul mării, personajele lui Mrozek se intersectează generînd parabola tragicomică despre viaţă, relaţii interumane, importanţa sau zădărnicia lucrurilor. Cei trei tineri actori orchestraţi de regizorul Marcel Top întruchipează tipologii arhicunoscute. Valentin Corneanu (foarte nimerită morga aristocratică pe care o afişează) este Izbut, un bogătaş spilcuit, blazat, sătul de prea mult bine şi de faptul că poate obţine uşor orice îşi doreşte. Succesul obţinut fără efort îl plictiseşte atît de tare, încît vrea să se sinucidă, uite-aşa, de fiţă. Pentru a obţine contrastul obligatoriu, Mrozek îl aduce în scenă pe Neizbut, ratatul absolut. Nicu Rotaru – vădind de pe acum un talent remarcabil – îl creionează pe loser dozînd farmaceutic ridicolul patetic şi tragismul personajului. Neizbut vrea şi el să se sinucidă, dar din motive total diferite de ale celuilalt: n-a reuşit să facă nimic în viaţă, se bălăceşte în eşecuri şi, culmea, nu e în stare nici măcar să înoate. Deşi vin din lumi diferite, numitorul comun al dorinţei de a muri îi face pe cei doi să comunice, e drept, într-un stil destul de bizar şi adesea comic. Apariţia în peisaj a unei femei apetisante (Flavia Cazacu) modifică atitudinea celor doi. Neizbut, care n-a avut niciodată succes la femei, ar face orice s-o cucerească. Izbut, obişnuit să i se aştearnă la picioare cohorte de nimfe, pare a avea o primă pornire de generozitate, oferindu-se să-l ajute pe Neizbut. La rîndul ei, femeia pare să fie impresionată şi atrasă de nefericirea lui Neizbut. Evident, jocul sarcastic al adevărului şi al minciunii, va fi revelat abia la sfîrşitul spectacolului.

Cititi cronica in Ziarul National

O zi de vara regizor Marcel top la Teatrul Nottara

Cronica de Cristina Rusiecki, preluata de pe artactmagazine.ro February 19, 2011
Filed under: Cronici si Articole — ozidevara @ 4:18 pm
Tags: Agnes Toma, Anca Cernea, Dinasty, Flavia Cazacu, Marcel Top, Nicu Rotaru, O zi de vara, Stefan Burdea, Teatrul Nottara, Valentin Corneanu

O ZI DE VARA

de Cristina Rusiecki


Aveți chef să vă distrați inteligent cu o piesă fără derapaje de limbaj care ar risca să coloreze obrajii domnișoarelor? Ba mai mult, cu o calitate dublă: tonic, dar și antrenament al minții? Atunci s-ar putea ca O zi de vară, după Slawomir Mrozek, în regia lui Marcel Țop, coproducție a Institutului Polonez și Fundației „Ileana Mustatză”, să fie exact opțiunea potrivită. Spectacolul vă așteaptă pe parcursul întregii veri la Sala „George Constantin” a Teatrului Nottara.

Într-un loc singuratic de pe plajă (cu nisip pe scenă, se subînțelege), pe care se odihnește o inscripție începută cu Summer Time (consultant decor, Divrician) apare un bărbat elegant. Privește înainte. Stă. Privește înainte. Stăpîn pe sine, cu gesturi controlate, își scoate banii din buzunar. Apoi, îi rupe fîșii, bancnotă cu bancnotă. În scenă intră și un băiat în costum negru de piele (costume: Agnes Toma și Dinasty, pantofi Ștefan Burdea, stilist Anca Cernea). Își pregătește precipitat scăunelul ca să se spînzure. Totul se petrece sub privirea imperturbabilă a Celuilalt care, în această secvență de destin, s-a nimerit să fie Aproapele. „Cu cine luptăm pentru a fi, a poseda, a avea toate atributele? Cu nimeni altul decît cu dragul noastre Aproape”, explică regizorul spectacolului, Marcel Țop. În opinia sa, montarea se referă la „circul nostru cel de toate zilele”. „Un spectacol care vrea să vorbească cu cinism, cruzime, frust și sarcastic, cu umor implicit, despre ceva care este de la sine cinic, crud, frust și sarcastic: viața noastră de fiecare zi”. Scrisă de dramaturgul polonez Slawomir Mrozek, piesa sprințară redescoperă plăcerea silogismului și cîștigă publicul prin acțiunea circulară și fervența fluxului ideatic, cu raționamente aprinse, încapsulate în structuri ordonate. Este anul 1984 și la capătul parabolei filosofice și sociale din O zi de vară se recunosc ușor urme din plictiseala existenţală și disperarea metafizică a teatrului absurdului. Replicile sînt spumoase, actorii joacă excelent iar regia discretă scoate maximum de efecte din text și din interpretarea celor trei tipuri ușor recognoscibile. În primul rînd, personajul care dirijează logic situațiile, dezvoltîndu-le prin luciditate și controlul minții. Prin forța lucrurilor, nu se va da în lături de la construcțiile machiavelice. Neprevăzutul, incontrolabilul nu au ce căuta în viața lui. Stăpîn pe orice situație și întreprindere, lui îi reușește totul. Tocmai de aceea și vrea să se sinucidă: din sațietate.

Tînărul actor Valentin Corneanu își controlează perfect vocea, vorbește încet, ca mafioții din filmele americane, joacă minimalist, cu gesturi puține, lente, bine economisite și bine dozate. Personajul său e absolut savuros.

Celuilalt sinucigaș, de dragul dihotomiei și al demonstrației, nu îi reușește nimic: de la înot pînă la un minim succes în viață și dragoste. Simetria funcționează perfect. Cei doi actori au abordări strict polarizate, după cum le cere rolul. Pentru bărbatul ghidat de emoții, de cele mai multe ori negative, partea plină a paharului se va traduce doar prin… speranță. În existenţa sa afectele dictează regula, obligîndu-l să trăiască la voia hazardului. Un asemenea tip va fi, prin definiție, jucăria imprevizibilului. Cu expresie de Charlot, cu ochi mari, de un negru incandescent și privire înfierbîntată de jarul anxietății, Nicu Rotaru joacă perfect credibil labilul stăpînit de pasiune, dar și de permanenta teamă că se va trezi loser în orice nouă circumstanță.

Odată cu apariția unei tinere, cei doi colegi ad-hoc de sinucidere, se găsesc brusc în situație concurențială. Solidaritatea dintre ei – și așa palidă -, se volatilizează. Fata va ocupa poziția de surpriză a vieții: trofeu compensator destinat ratatului sau noua victorie dorită de învingător, cu atît mai mult cu cît de data aceasta e incertă. Plină de compasiune pentru cel slab, nenorocos, femeia e gata să-i dăruiască afecțiunea de dragul oglinzii cu care el îi întoarce imaginea. Pentru cel ce trăiește guvernat de emoții, ea, cu feminitatea, inteligența și imaginația puse pe tapet, înseamnă splendoare, șansa unică a vieții, categoria de lux a dragostei. Ce imagine despre sine poate fi mai reconfortantă? Doar că, după izbucnirea de umanism, fata se va întoarce către bărbatul stăpîn pe sine care îi poate stăpîni și propriii demoni. Mai ales că el se ajută și de unul-două machiavelisme, uitînd să-i transmită mesajele grijulii ale fostului coleg de sinucidere. Cu o feminitate incitantă, imprevizibilă și încurajatoare, Flavia Cazacu se simte bine în rol de trofeu rîvnit de doi bărbați, reușind un dozaj bun între compasiune și sagacitate, spontaneitate, emoție și istețime.

O zi de vară e un spectacol ca o șampanie frapată. Merită văzut și savurat pe timp de caniculă în sala răcoroasă de la Teatrul Nottara.

O zi de vara regia Marcel Top la Teatrul Nottara

Locul acţiunii: malul mării. Personaje: doi potenţiali sinucigaşi si o femeie cu valoare de simbol. Un spectacol care vorbeşte cu sinceritate şi pertinenţă, cu cinism, dar şi cu doza de umor necesară despre viaţa în lumea de consum şi capcanele întinse celor prinşi în jocul ei. Apare la început el, un bărbat bine îmbrăcat care scoate bani din buzunar pentru ca apoi să-i rupă bucată cu bucată. Are tot ce şi-ar fi dorit, e sigur pe sine, vrea să se sinucidă de prea multă bunăstare. În acelaşi timp şi pe aceeaşi plajă, un alt bărbat îşi pregăteşte moartea pas cu pas. Unul este plictisit şi disperat că tot ceea ce îşi propune îi reuşeşte, celălalt – disperat că totul în viaţă este un continuu eşec. În scenă intră şi Femeia (Dama), tânăra a cărei prezenţă deviază drumul celor doi – aparent – „tovarăşi” de sinucidere, obligându-i să devină concu­renţi. Cel care a reuşit până acum va izbuti şi în continuare, perdantul îşi va asuma din nou condiţia. Pentru că Ea va pleca la braţul învin­gă­torului. Marcel Top gândeşte viziunea scenică a spectacolului „O zi de vară”, după piesa dramaturgului polonez Slawomir Mrozek, plecând de la psihologia personajelor aflate în stări (sufleteşti!) critice. O face respectând in­tenţia dramatică a autorului şi deşi suntem în faţa unei adaptări a textului, piesa menţine va­loarea cuvântului, montarea fiind una dintre cele care se sprijină în cea mai mare parte pe jocul actorilor şi pe puterea cu care aceştia rostesc replicile şi mult mai puţin pe trucuri şi ar-tificii teatrale. Decorul comun nu aduce niciun plus spectacolului. Cei care ridică reprezen­taţia sunt cei trei actori. Valentin Corneanu face un personaj încântător, conturat cu expresivitate din gesturi puţine şi inflexiuni ale vo­cii. Nicu Rotaru se se află între cele două regis­tre, personajul său fiind şi trist şi comic în ace­laşi timp, dominat în permanenţă de teama că urmează un nou eşec. Flavia Cazacu, bizară, cu un aer enigmatic, se implică în relaţia cu cei doi parteneri izbutind un personaj deopotrivă emotiv şi subtil.
O comedie amară şi puţin absurdă despre ratare şi reuşită, despre viaţă şi moarte, dra­goste şi trădare. „O zi de vară”, o profundă pa­ra­bolă despre condiţia umană.
Pe bulevard, la Teatrul Nottara.

Cititi articolul original in “Saptamana financiara”.

JACQUES SI STAPANUL SAU DE MILAN KUNDERA -REGIZORUL MARCEL TOP

„Jacques şi stăpânul său”, o călătorie iniţiatică

* Autor: Florina Tecuceanu
* Data: 3 mai 2009
* 81 afişări
* Rank: 5,00 din 1 vot

*

Mărime text:
- + |
* Trimite unui prieten |
* Print

Piesa lui Milan Kundera, pusă în scenă la Teatrul Joint, de Marcel Ţop, se joacă într-un spaţiu original, între glamour şi industrial hall, la sala Silver Church.
(+) Click pentru a mări
Personajele sunt într-un voiaj nedeterminat în timp şi spaţiu
Publicitate
Textul „Jacques şi stăpânul său“, publicat în 1981 de Milan Kundera, este un omagiu adus lui Denis Diderot şi celebrului său anti-roman „Jacques fatalistul şi stăpânul său“, scris de filosoful şi scriitorul enciclopedist, între 1765 şi 1780. Piesa, singura scrisă de Kundera, reia elemente esenţiale din povestea originală a romanului, reînnoindu-i forma şi posibilitatea de a fi pus în scenă.

Începutul operei originale este un laitmotiv al variaţiei oferite de Kundera: „Cum s-au întâlnit? Din întâmplare, ca toată lumea. Cum se numeau ei? Dar ce contează? De unde veneau? Din locul cel mai apropiat. Încotro se îndreaptă? Oare se ştie unde merg? Ce spuneau? Stăpânul nu spune nimic. Jacques spune despre stăpânul că acesta zice că tot ce ni se întâmplă aici, jos, este scris acolo, Sus“. Jacques este vesel, stăpânul este mai înclinat spre meditaţie.

Unde mergem?
Spre ce ne îndreptăm?

Regizorul Marcel Ţop spune că a ales „Jacques şi stăpânul său“, pentru că tratează problema revoltei, a ireverenţiozităţii personaj-autor, om-Dumnezeu, stăpân-sclav, într-o manieră subtilă, în cheia ironiei şi cinismului specifice lui Kundera. „Am gândit spectacolul special pentru spaţiul de la Silver Church, un spaţiu interesant, în stil glamour.­ Pentru mine, spaţiul de joc este un personaj şi mi s-a întâmplat de multe ori să realizez un spectacol în funcţie de el.

Am construit un discurs într-o zonă între decadenţă şi luxuriant, între derizoriu şi glamour, despre arta de a povesti, despre relaţiile dintre oameni, într-o piesă foarte contemporană, în sensul că este un bâlci-hipermarket­ al deşertăciunilor“, declară regizorul. Toţi avem aceleaşi întrebări, ca şi cei doi aventurieri din piesă care pleacă într-un voiaj nedeterminat în timp şi spaţiu: care-i sensul vieţii noastre? Unde ne ducem? În jurul acestor interogaţii retorice se învârte logica piesei. „Jacques, mi-e teamă să ştiu unde ne duce drumul“, răspunde unul dintre personaje.

Călătorie spre voluptatea morţii

Timp de trei acte, cei doi trec prin experienţe mai mult sau mai puţin iniţiatice, iar la final sunt un Don Quijote şi un Sancho Panza bătrâni, care chiar nu ştiu unde îi duce drumul. Tema iniţială, călătoria, se diluează pe parcurs, iar spectatorul îşi va da seama că este doar un pretext pentru mărturii şi confesiuni despre viaţă, în special despre dragoste.

Şi Jacques şi stăpânul lui iubesc femeile şi plăcerile vieţii, dar, în final, îşi vor găsi plăcerea în moarte. Singura consolare pe care o au aceşti­ călători iniţiatici este că, la capătul călătoriei - nu şi al drumului - se întâlnesc cu voluptatea morţii. „Jacques şi stăpânul său“ este un spectacol anarhic, liber şi atemporal, o fantezie pe un roman scris în urmă cu peste două secole de Denis Diderot şi reactualizat cu ironie şi umor de scriitorul Milan Kundera. Diderot, care nu şi-a propus să facă în cartea lui un tratat filosofic, profită de text pentru a include propria sa viziune despre lume. O lume de acum câteva secole, cu aceleaşi întrebări valabile şi astăzi, ca şi în urmă cu sute de ani!

Distribuţia: Toma Dănilă, Aaron Istodor, Diana Kavallioti, Raluca Gheorghiu, Iulian Glitza. Spectacolul se joacă la Silver Church, Str.Plevnei nr. 61, Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa“ din Bucureşti (rezervari@teatruljoint.ro sau prin sms la 0746.23.23.01).
Taguri: teatru | unde-mergem | milan-kundera

DUMNEZEUL DE A DOUA ZI-regia MARCEL TOP-la Koln GERMANIA

http://www.dw-world.de/dw/article/0,,4004268,00.html-(AICI GASITI)interviu-foto CLAUDIU BLEONT-Dumnezeul de a doua zi-regizor Marcel Top de C M Branescu la Koln-Germania

18.02.2009
--------------------------------------------------------------------------------
StartCategorii
Ştiri Politică România Germania Europa Societate Moldova Revista Presei Economie
CulturăDeutschland-Infos
Descopera Germania
Cursuri de germană
Învaţă germană Predă germană Deutsch XXL
DW Radio
Audio on Demand Bucureşti 88,5 FM Parteneri Redacţia Contact
Interactive
Cultură | 04.02.2009
Dumnezeul de a doua zi la Köln

Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: Claudiu Bleonţ şi Delia Seceleanu în Dumnezeul de a doua ziDiaspora - prea conservatoare pentru limbajul dramaturgiei româneşti contemporane?

Sâmbătă, 24 ianuarie, asociaţia “România” din Gummersbach a prezentat la Köln spectacolul Teatrului de Comedie, “Dumnezeul de a doua zi” de Cornel Mimi Brănescu în regia lui Marcel Ţop.



Câştigătoare a marelui premiu în 2006 la “Concursul de comedie româneasca” piesa, care de fapt e mai mult o tragi-comedie, se adresează în special tinerilor de azi, celor care nu şi-au găsit locul în noua societate, victime ale harababurii generale în care idealurile pălesc încetul cu încetul, iar dragostea, singura speranţă de fericire, se sufocă şi ea în conflictul dintre generaţii, a lipsei de înţelegere şi comunicare.



Nici cele două personaje ale piesei, Ea şi El, nu “comunică” pe scenă. Spectacolul e conceput din monologurie în care fiecare din cei doi îşi povestesc alternativ întâmplările, într-o relaţie interactivă cu publicul, un puzzle din care se alcătuieşte întreaga poveste sub ochii spectatorilor.



Ea şi El s-au cunoscut cu totul întâmplător, s-au îndrăgostit, ea s-a mutat la el, la bloc, unde mama Ei şi tatăl Lui care îşi trăiau “o dragoste târzie” le-au sufocat iubirea care înmugurea, iubire care n-avea să se finalizeze niciodată, fata alegând drumul fără întoarcere. Nunta lor avea să aibă loc pe tărâmul celălalt, dar nu aşa cum a visat-o ea. În mama Lui, şi ea trecută în nefiinţă, fata va întâlni, în fine, o mamă pe care ea n-a avut-o niciodată pe pământ.



Îmbinând realul cu fantasticul spectacolul se prezintă într-o formulă scenografică extrem de simplă, dar viziunea regizorală şi jocul fără dubii al actorilor sugerează spectatorilor lumile diferite în care se găsesc personajele.



Actori de excepţie, cu mare forţă dramatică şi sensibilitate Delia Seceleanu şi Claudiu Bleonţ combină cu măiestrie accentele comice cu cele dramatice, trecând prin toată gama de sentimente, transmiţându-ne cu firesc şi cunoaştere mesajul piesei.



Cu toate acestea, publicul din Köln nu s-a putut identifica sută la sută cu spectacolul.

Ca mai toate textele din dramaturgia contemporană, nu neapărat numai românească, această piesă, voit, recurge la un limbaj prea “colorat”, adesea vulgar, din păcate tot mai des practicat în vorbirea de zi cu zi. Chiar dacă intenţia autorilor este de fapt critică, pe mulţi îi deranjează. Mai cu seamă pe cei din diaspora, care sunt de mult plecaţi.



Dorind să aflu şi cum au perceput actorii reacţia publicului din Köln, i-am adresat câteva întrebări actorului Claudiu Bleonţ:



- După 30 de ani de carieră de teatru, înainte şi după schimbările radicale din societatea românească, poţi să descrii pentru ascultătorii postului de radio Deutsche Welle diferenţa şi asemănările dintre publicul din ţară şi cel din diaspora?



- Asemănarea principală este ca mă şi ne adresăm în aceeaşi limbă română, diferenţele sunt că cei din diaspora au o parte de cunoaştere şi aventură foarte interesanta şi diferită de cei din ţară, ei au o experienţă a exilului, a înstrăinării de mediul românesc şi interrelaţia lor cu altă cultură este diferită de a noastră şi acest lucru face ca românii din diaspora să aibă un ceva în plus faţă de cei de acasă.



- Am pus această întrebare, pentru că nu ştiu dacă ai resimţit uneori uimirea lor care merge uneori până la refuzul aşa numitei noi limbi române. M-am întreţinut cu câţiva spectatori după acest spectacol şi cel venit în urmă de la Teatrul Mic din Bucureşti “Opt, nouă, opt nouă, fierbinte după 89”, care au faţă de vocabularul aşa numit cool şi modern o rezervă, o reţinere aş putea spune. Ţi se pare normală ţie ca actor atitudinea diasporei faţă de limba româna actuală?



- Da, rezervă am simtit, fiecare are dreptul să-şi stabilească propriul etalon de apreciere a lucrurilor şi în ceea ce mă priveşte, eu joc nişte personaje, cu textul lor, aseară personajele despre care vorbeam, care vorbesc într-un asemenea stil actual erau povestite de cele două personaje şi comentate.

Sunt oameni care vorbesc şi aşa, nu toată lumea vorbeşte Hochdeutsch (limba literară) sau nu toată lumea vorbeşte şi foloseşte limbajul academic pentru că nu sunt toţi şcoliţi şi nu lucrează toţi în acelaşi mediu literar. Deci se poate vorbi în orice fel pentru că oamenii sunt de atâtea feluri.



La încheierea interviului, l-am întrebat pe Claudiu Bleonţ ce le-ar spune spectatorilor din Köln. Mi-a răspuns şăgalnic: „Alles Gute!“



Anni-Lorei Mainka

Feedback | Trimite | Tipăreşte

Alte titluri

Marchează articolul
Ce este bookmarking?
Părerea Dvs.
Feedback: Scrieţi-ne

accesati pentru mai multe aici-/marceltop.wordpress.com

marceltop.wordpress.com

EDMOND la Teatrul de Comedie-regizor marcel top -cronica de Mihaela Michailov

Cultura



deschide >>Teatru



Dumnezeul New York-ului orb

Nu traim cu adevarat mai mult de doua minute pe zi. Si atunci, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama. Haotic si bezmetic, ca si cum am fi teleghidati. Restul nu e decat o alunecare in gol. O infasurare sufocanta in plasa normelor aberante. Care e legatura atat de fragila dintre ceea ce ni se intampla si ceea ce este scris sa ni se intample, dintre cauza necunoscuta si efectul adesea inexplicabil? Ce ne determina sa facem ceva si cine detine misterul lucrurilor care ne raman ascunse?



David Mamet, unul dintre cei mai tradusi si jucati dramaturgi americani contemporani, jongleaza aproape in fiecare dintre piesele sale („American Buffalo“, regizata de Marcel Top la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Duck Variations“ etc.) cu terenul minat al aparentelor, cu ceea ce personajele par ca tin sub control. Dialogurile laconice sunt de o concentrare uluitoare, iar monologurile sunt runde de intrebari care lasa intentionat raspunsul in aer. Tensiunea vine din detalii nesemnificative, dintr-un obisnuit aproape stereotip. Mamet ajunge la adevarurile general valabile prin defrisarea banalului. Spectacolul „Edmond“ face parte din prima faza a proiectului „Comedia tine la TINeri“, care a debutat in septembrie.



Te trezesti intr-o zi si realizezi ca tot ce ai trait e un bulgare de nisip. Ca e fara sens si derizoriu. O parasesti pe cea langa care ai stat pentru ca nu mai simti nici o atractie. Tot ce imparti cu ea e confortul fals al normalitatii. Vidul sigurantei in doi. Obisnuinta torturanta, tacamul conventiei la capac. Si dintr-odata incepi sa traiesti. „Edmond“ e spectacolul unui inceput initiatic. Al nesigurantei si degringoladei, al unei alte/ noi vieti si deopotriva al credintei. Al intrebarilor esentiale care-ti rastoarna radical toate deprinderile anchilozante. Nimic pe lume nu e fara rost. Trebuie doar sa stii sa-ti asumi tot ce-ti este dat. In asta sta filozofia concreta a spectacolului. Edmond e un om de afaceri de 37 de ani, insipid si plictisit la inceput, cu o viata terna, care se hotaraste sa plece de acasa si e scurtcircuitat de un lant de intamplari limita. Il modifica fundamental si il provoaca sa nu mai tina cont de nici o regula. Sa intre intr-un fel pe sina realitatii brutale, in care alba-neagra e trucul perfect al sortii care-i joaca feste. Convietuirea cu tot ce e impus e o cursa cu obstacole. Edmond cauta experiente sexuale inedite in cluburi obscure, admira nevinovat palaria unei femei care il acuza de tentativa de viol, omoara o fata din greseala, este jefuit si batut, inchis si violat (scena de o intensitate cutremuratoare). E un extraterestru intr-un New York halucinant. Un copil care se maturizeaza dupa ce e traumatizat. Il insoteste in noaptea iadului urban, in agonia ritualului violente, un preot-ghid orb, un Tiresias modern, dilematic si protector.



Radu Iacoban (Edmond) se pliaza excelent pe apatia si revolta personajului, pe uluirea, inocenta, frica, relaxarea si neputinta lui. Pe brusca lui trezire la viata, care ii schimba total stilul de joc. De altfel, fiecare actor joaca exact in cheia textului si a propunerii regizorale. Natural, dezinvolt, „stradal“ la modul cel mai firesc cu putinta. Spectacolul, cu o structura filmica, are umor si emotie puternica. Merita sa intre in repertoriul Teatrului de Comedie.

Mihaela Michailov