Dumnezeul de a doua zi la Teatrul de comedie-regia Marcel Top

| TNB deschide stagiunea »




Si-au trait nefericiti pina la adinci batrineti
La inceputul acestei veri, in luna iunie, mai exact, cind toate teatrele isi inchideau portile, am avut curiozitatea sa merg la avanpremiera unui spectacol, la Comedie. “Dumnezeul zilei de miine” se intitula piesa si in afara de titlul care promitea ceva divin, m-a atras numele de pe afis: Claudiu Bleont si Delia Seceleanu. Primul, mai precis. Mimi Branescu, scenarist, Marcel Top, regizor. Asta era, in esenta, afisul.

N-am avut curiozitati nu asta m-a impins la spectacol, ci mai degraba nevoia de a respira altceva decit atmosfera blazarii estivale . Am descoperit un text de o frumusete machiavelica – iti pare plat, la inceput, apoi te fura - intr-un décor minimalist redus la un scaun, un piedestal, citeva umbre proiecate in fundal. Si doua pesonaje, El si Ea. Numele lor nu conteaza - nici nu stiu daca se chemau sau nu intr-un fel - cum probabil nu au contat nici pentru cel care scris textul.

Importanta este povestea, general valabila pentru oricare om care a iubit sau va iubi vreodata. Convulsiile unui cuplu, rememorate de cele doua personaje in monologuri cind domoale, cind vulcanice, tensiunile reamanente, zbaterile facerii si desfacerii relatiei lor. Toate-s vechi si noua toate, eternul cerc al iubirii care decade, renaste, si intr-un final fericit, moare: El si Ea se casatoresc iar nunta este sarbatorita colectiv, pe bune, in mijlocul spectatorilor care degusta din vinul pe care mirele (Bleont) il ofera cu generozitate in stinga si-n dreapta. Imi pare rau ca n-am notat citeva din replicile personajului masculin – Bleont este demential si cind plinge, si cind ride, si cind vorbeste despre cum facea pipi linga un gard.Il sustine Delia Seceleanu cu aplomb desavarsit,tinand piept acestui vulcan,Claudiu Bleont,(nu l-am vazut de ani buni intr-o asemenea forma). Trairile lui sint autentice, zvircolirile lui interioare nasc alte zvircoliri, in inima spectatorului care-l priveste cuminte, in scaun. Un intreg laborator al sufletului scoate la iveala alchimii umane precum furie, angoasa, iubire, umilinta.Si laboratorul acesta se datoreaza atat actorilor dar in egala parte, mainii unui foarte tanar si foarte bun regizor,Marcel Top(nu am vazut nimic facut de el pana acum),dar care daca va continua astfel are toate sansele de a deveni un mare regizor. Eu spun ca personajele au murit, prin casatorie. Altfel, piesa nu s-ar fi terminat niciodata. Potentialul unei relatii se epuizeaza, si in piesa, ca si in viata, in momentul in care necunoasterea, ca sursa de mister, este inlocuita de confortul caldut al stabilitatatii. Nunta de la final adera la realitatea cuplului nostru cel de toate zilele si noptile: si au trait nefericiti pina la adinci batrineti.

CUVANTUL-25 iunie -2007

diana cavallioti in deformatii-regia marcel top

Portretul de AZI
Actriţa Diana Cavallioti


Studentă în ultimul an la UNATC, la clasa profesorului Florin Zamfirescu, Diana Cavallioti debutează în spectacolul "Deformaţii", în regia lui Marcel Ţop, montat la Teatrul Luni.
Este o bucurie ori de câte ori descoperi într-o premieră un tânăr actor care este încă student. În premiera Deformaţii, care se poate numi o premieră a tinereţii şi valorii (în cazul acesta, tinereţea este prin ea însăşi o valoare) am remarcat-o pe Diana Cavallioti, încă studentă în anul IV la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Dincolo de datele fizice - frumuseţe, eleganţă, graţie -, Diana Cavallioti stăpâneşte bine mijloacele dramaei şi ale comediei. Mai bine zis, a mixajului dintre cele două genuri. Un joc foarte modern, puternic, cu o expresivitate bine studiată, temperament şi o uşurinţă de a comunica idei profunde învelite într-un ambalaj care pare superficial şi strălucitor. Nu e întâmplător faptul că Diana are mobilitate deosebită şi un limbaj gestual încărcat de muzicalitate. Ea a urmat cursurile Liceului "Dinu Lipatti", având o formaţie muzicală temeinică atât în arta pianistică, dar şi în cea lirică.
În şcoală a lucrat cu profesorii Valeria Sitaru şi Florin Zamfirescu. Deja a avut câteva roluri în film. Aş aminti Restul e tăcere, în regia lui Nae Caranfil, Second hand, în regia lui Dan Piţa sau Târziu, în regia lui Paul Negoescu. În Deformaţii, ea interpretează mai multe roluri cu naturaleţe aşa cum o fac şi colegii ei, pentru că se simte şi se vede credinţa lor în arta poetică actuală. Ciclul poetic Deformaţii îi reprezintă şi se regăsesc în versurile, pline de miez, când disperate, când triste, când onirice. Una dintre cele mai puternice secvenţe în care apare Diana Cavallioti este cea "Fără cuvinte". Ea încearcă să ne spună, prin cuvintele care nu-i ies din gură, "nu mai pot" ceea ce simte o întreagă generaţie. O scenă violentă şi, în acelaşi timp, poetică, pentru că sfâşierea, dezastrul, autodistrugerea sunt sublimate printr-o trăire metafizică.
Un alt moment impresionant, în care apare Diana, este cel al tinerei fete, inocentă, visătoare, idealistă. Ea trăieşte în ţara Utopiei, unde dragostea este nesfârşită şi unde oamenii nu cunosc răutatea, crima şi trădarea. Sper că regizorii noştri de teatru, dar şi directorii s-o remarce pe Diana Cavallioti şi să-i dea roluri pe măsură.
Irina Budeanu

cronica -NATURAL BORN FUCKERS-in regia lui marcel top

Cu monologul interpretat excelent de Toma Dănilă debutează spectacolul Sex, Drugs, Rock&Roll II de la Teatrul Arca, în fapt, reluarea producţiei Natural Born Fuckers de la Teatrul ACT, pe deja celebrul text al lui Eric Bogosian. Regia e semnată de Marcel Ţop, care scoate unele secvenţe din montarea precedentă pentru a adăuga altele interpretate de actori diferiţi. Cu panoplia sa de portrete din suita celor unsprezece monoloage, spectacolul înseriază toate tipurile de excese din universul masculin. Lumea (americană, dar se vede că şi inconştientul colectiv al nostru, românesc începe să fie tot mai american) se compune, treptat, pe bucăţi, din portrete individuale de marginali. Marcel Ţop eşalonează un univers în care interlopii îi ies mult mai bine decât stilaţii (ori poate realitatea noastră e mult mai generoasă, pentru actorul român, cu exemplele de jigăriţi). Artistul care refuză orice convenţie socială, dar şi să picteze (rol în care Alexandru Nedelcu face un experiment riscant cu nervii spectatorului), un guru de cartier, revoltat împotriva erei calculatoarelor (cu Cătălin Babliuc monocrom, dar convingător), se intercalează cu conformişti, bogaţi şi snobi (interpretaţi de Alin Mihalache sau Tudor Aaron Istodor, puţin şovăielnic, dar în multe momente expresiv).

Până la urmă Sex, Drugs, Rock&Roll II pune pe tavă ethosul ultimului sfert de secol într-o lume a dezaxării şi a asocialului virulent. Un dereglaj etic de proporţii greu de cuprins face numitorul comun al tuturor monoloagelor. S-a zis cu alienarea dulceagă sau cu era inadaptării cu oftaturi, la mare preţ în secolul trecut. Nota generală a galeriei de escroci din textul lui Bogosian stă în dezordinea mentală şi în agresiune. Revolta e strigată şi caută căi eficiente. Cel mai bine i se vede vehemenţa la personajele interpretate de Radu Iacoban, Gabriel Călinescu şi Constantin Diţă. Eroii lor sunt campioni ai strigătului (a nu se confunda cu răcnitul pe scenă al actorilor slabi), dar şi ai praxis-ului. Nevoia de răzbunare îmbracă forme diverse şi perfide, ca în cazul moleculei evocate de personajul lui Radu Iacoban, cel ce nu se spală niciodată. Este molecula cea mai puternică (Zorro), de gonoree, cu care parazitul social aruncă generos în toate direcţiile. Cel puţin în scenariile sale compensatoare. Protestul său este comic, iar nota amăruie - implicită. Actor cu forţă, cum puţini au, cu voce bună şi dicţie perfectă, Radu Iacoban îşi dozează bine discursul, compunându-şi un personaj plin de înfocare şi energie. Furia permanent strecurată în cuvinte dă pregnanţă textului său despre discrepanţa între lumea prăpădiţilor plini de toate infecţiile şi universul celor bogaţi, puternici şi snobi.

Cel mai savuros moment al furiei otrepelor este construit de Gabriel Călinescu ca rapper puşcăriaş. Actorul e ca o torpilă, face o demonstraţie de energie primară. Problema personajului este cine deţine puterea cea mai mare. Evident, Dumnezeu. Dar Dumnezeul unei lumi răsturnate, un Dumnezeu pe dos, "ăl mai mare ciumec". E un Dumnezeu malign, al puşcăriaşilor care îl invidiază datorită formelor complexe şi puterii nestăpânite de a face rău. Dereglajul etic al lumii se întinde până la cer. Puşcăriaşul său respectă divinitatea... pentru câte mizerii poate să facă. Evocând un Dumnezeu care, în funcţie de gradul de indispoziţie cu care se trezeşte (matematic se trezeşte prost dispus), mai dă drumul la un cutremur, mai lansează o tornadă, actorul e incendiar. Gabriel Călinescu, într-un personaj ca "băieţii de după blocuri", se dovedeşte extraordinar în a provoca publicului şoc după şoc, fără ca intensitatea să se aplatizeze vreun moment.

Într-adevăr, scursurile societăţii prilejuiesc cele mai reuşite creaţii ale spectacolului. Doru Bem este atât de natural şi atât de şmecheros-convingător în adolescentul care cerşeşte ca să se drogheze, încât publicul intră imediat în joc, se milostiveşte de el şi face chetă. Constantin Diţă, în golanul îngrijorat de poluare, emite imagini apocaliptice în care dejecţiile înghit totul. Textul său e spus cu umor, actorul gradează iscusit şi pune accente pregnante pe reperele folosite cu semn schimbat. Tot ce îndeobşte conotează prospeţimea, curăţenia, sănătatea - râuri, oceane, peştişori – devine, în imaginile sale, focar imund de infecţie.

Un singur moment de serenitate există în tot spectacolul. Dar o serenitate a la Bogosian. De data aceasta personajul (Răzvan Oprea) este exact modelul. Şi e mândru să fi fost construit după perfecţiunea modelului. Personajul deţine echilibru perfect şi perfectă stăpânire de sine. E singurul caz din istoria umanităţii în care între model şi copie nu s-a interpus nici o impuritate. Doar că perfecţiunea sa e zonală. Şi anume falică. Femeile se dau în vânt după el. Răzvan Oprea construieşte caricatural discursul autoaprecierii. Actorul evită capcana tuşelor groase. Momentul său e o delectare continuă, cu poante bine plasate şi bine interpretate. Singurul care mizează pe caricatură în acest spectacol, Răzvan Oprea e solar şi de un comic benign simpatic.

Aşa că dacă şi numai dacă nu aveţi urechi pudibonde, dacă sunteţi tineri şi/sau vă plac formele teatrului alternativ, mergeţi neapărat la Teatrul Arca la Sex, Drugs, Rock&Roll II. Veţi vedea o generaţie formidabilă de actori tineri într-un spectacol pe măsura talentului lor. Să fi jucat în engleză, până acum, mulţi dintre ei ar fi făcut filme la Hollywood. Aşa - rămân aici să vă delecteze pe dumneavoastră. Ar fi mare păcat să-i rataţi.
Victor Scoradet-Adevarul literar artistic-2005

Imperfectul Necesar-scriere despre Richard III-regizorul Marcel Top

RICHARD AL III-LEA
IMPERFECTUL NECESAR SAU O ESTETICA A IMPERFECTULUI

MARCEL TOP

Se spune, se scrie, se crede ca oamenii au tins si tind dintotdeauna spre perfectiune.
Probabil ca una dintre cele mai mari dileme ale umanului consta in neputinta de a formula cu exactitate ceea ce este perfect si imperfect. Avem de a face cu doua concepte care, dupa cate se pare, nu pot fi masurate decat, in cel mai bun caz constatate si de cele mai multe ori transformate in prejudecati.
Oscar Wilde spunea ca nu exista moral sau imoral, nu exista bun sau rau in mod absolut, exista frumos sau urat, estetic sau inestetic. Si asta, de ce sa nu recunoastem, suna frumos, chiar neconventional, ne poate fermeca o asemenea afirmatie, dar, in acelasi timp, o asemenea afirmatie este pasibila de a putea deveni in orice moment o prejudecata, inca din momentul in care a fost formulata. Shakespeare, in Macbeth, probabil ca intelegea mai bine decat Oscar Wilde si alti esteticieni sau neesteticieni ai frumosului sau uratului, in ocult ironicul discurs al vrajitoarelor: “ Ce-i frumos e slut,/ Ce-i slut, frumos,/ Prin duhori si pacle/ Sa plutim in sus si-n jos.”
In antichitate, grecii, mai ales Platon in periculoasa lui utopie, « Republica », periculoasa dupa cum s-a vazut dupa secole atunci cand a existat seductia de a o aplica, generand dezastre( vezi cazul filosofiei lui Marx, Engels, Lenin) cereau eliminarea din cetatea ideala a artistilor pe motivul ca arta ar fi o copie a realitatii imperfecte care suceste mintile « tinerilor ». Deci, cu alte cuvinte, intotdeauna umanitatea, dintr-o fatala nevoie de certitudini, a jinduit si a cersit dupa aplicabilitatea acestu concept al perfectiuni, concept care, de multe ori naiv, si deprimant de cele mai multe ori, a fost confundat cu conceptul de fericire. Si iata ca oamenii, dupa secole de la aceasta fatidica afirmatie a lui Platon, au descoperit chiar taramuri noi, au descoperit America, dar nu au descoperit perfectiunea, doar o iluzie a ei, definita si redefinita in fiecare secol. Emil Cioran spunea ca cei mai periculosi indivizi sunt cei care construiesc utopii, sau mai rau, viseaza la aplicabilitatea lor, lumea fiind prin excelenta leaganul imperfectiunii.
Pornind de la aceste premise, sa ne inchipuim acum ca traim intr-o lume care tinde spre perfectiune. Vom constata, cu mirare sau nu, ca nu trebuie sa facem un efort prea mare de a ne inchipui aceasta lume, vom constata cu stupoare ca de fapt, traim intr-o lume care tinde spre perfectiune. Dar sa mergem si mai departe si sa ne inchipuim aceasta lume, vorba unui filosof medieval, « cea mai perfecta dintre toate lumile posibile », aujnsa la un climax al visului ei. Atunci cand iluzia perfectiunii e atat de mare incat se confunda cu insusi obiectul si finalitatea visului. In aceasta lume in care imperfectul a fost « starpit », se naste intr-o buna zi Richard III, o creatura fara seaman intre semenii ei, si care este tolerata datorita faptului ca devine pentru ceilalti, fiind « diform » interior si exterior, un entertainer. In aceasta lume, imperfectul devine sursa comicului, o lume in care handicapul nu mai provoaca oroarea, scarba, compasiunea sau mila, pentru ca nu mai poate provoca decat rasul. O lume, « cea mai perfecta dintre toate lumle posibile », suficienta siesi si care, de fapt, are foarte bine infipta in viscere si in pantec tarele radacinoase ale imperfectiunii, si in principal « frica », acel sentiment care salasluieste in stomac, dupa cum spunea fantomaticul print roman Caligula. Deci, in aceasta dimensiune de orbi cufundati in narcisismul lipsei lor de perspectiva, intr-un somn, apare Richard III, intr-un loc in care arta este interzisa sau este considerata cel mult o bufonada, de care nu mai stiu decat cei care se nasc imperfecti, asemenea lui. Richard III se naste din frica celorlalti, din neputinta celorlalti de a descoperi marea iluzie a existentei. O lume total lipsita de morale, care in acelasi timp isi exhiba discursul moralist peste tot, in care « barbatii sunt barbati si femeile femei », in acest loc apare Richard, produsul fetid al fricilor colective. Atunci Richard va fi la inceput un bufon care se metamorfozeaza in ceea ce esta altfel. Va deveni din « cel de care razi », « cel de care te temi ». Cu alte cuvinte, va deveni Antichristul acestei lumi, pe care, in final, eliminandu-l, lumea va avea iluzia mantuirii sale. Finalitata tuturor cautarilor lui Richard va fi crima, dar nu orice crima, o crima estetizata, insotita de muzica si ridicata la rang de arta. Richard, histrionul existential, nici barbat, nici femeie, diform atat interior cat si exterior, instaurand confuzia clarviziunii in ceilalti, va ajunge, pana in final, cuceritorul acestei lumi, seducaorul ei, ptentru ca el, nefacand parte din niciuna dintre categoriile perfectiunii, stie sa manipuleze ceea ce e barbat sau femeie, frumos sau urat, in aceeasi masura, chiar in final sacrificanu-se ca sa isi duca la indeplinire acest vis, un vis individual, un vis de artist, un vis »imperfect », nu un vis colectiv. Moartea lui Richard va fi o rasturnare a mortii, a sacrificiului care mantuie si din care te impartasesti, biblic. Va avea valoarea unei impartasanii din urat, din ceea ce consideram imperfect in prejudecata noastra. In final viii si mortii acestei lumi perfecte vor veni sa se impartaseasca din carnea celui care a oripilat-o, a ingrozit-o. Ultima imagine a spectacolului este insusi Richard, care, asemenea unui profetic criminal in serie la superlativ, isi va autodevora inima.

ERIC BOGOSIAN'S TALK RADIO-o intamplare frumoasa si oarecum scandaloasa in regia lui Marcel Top

Visul lui Pittis traieste de trei ani



 Premiera mondiala la Radio3Net
Astazi, Radio3Net "Florian Pittis" implineste trei ani de existenta, prilej cu care ascultatorilor li s-au pregatit evenimente speciale. Intre orele 08.00 si 19.00 primul radio de stat net-only, si deocamdata singurul, isi deschide portile pentru toti cei care vor sa vina in vizita. Si, in premiera mondiala, la Radio3 Net "Florian Pittis", regizorul Marcel Top va pune in scena virtuala conceptul de "radio in radio".
Sunt trei ani de cand radioul infiintat de Florian Pittis a inceput sa emita. Si ceva mai mult de trei luni de cand Radio3Net poarta numele marelui artist, plecat prea curand dintre noi. Astazi, postul de radio isi dezvaluie secretele, deschizandu-si portile tuturor celor care vor sa intre, ocazie cu care pe prima pagina a site-ului www.radio3net.ro va putea fi accesata Galeria Video a postului, proaspat reorganizata si imbogatita de-a lungul anilor. Concerte, piese de teatru, interviuri in exclusivitate si multe altele vor fi la dispozitia tuturor. Tot la www.radio3net.ro, si tot astazi, se va inaugura site-ul "Noapte buna, copii!". Un site pentru copiii de toate varstele. Care vor putea de-acum incolo sa intre in lumea povestilor aflate in fonoteca Radiodifuziunii Romane si care vor putea fi ascultate oricand pe Internet.
In premiera mondiala, la Radio3 Net "Florian Pittis", Marcel Top, unul dintre regizorii care fac parte din noua generatie, premiat la festivaluri nationale si internationale, va pune in scena virtuala conceptul de "radio in radio". Dupa primii trei ani de "radio in culori", ascultatorii de Radio3 Net vor putea auzi si vedea o piesa interactiva dupa textul "Talk Radio" al lui Eric Bogosian. In studio sau prin telefon, incepand cu ora 19:00, isi vor da concursul: Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Claudiu Bleont, Tudor Aaron Istodor, Razvan Oprea, Iulian Glita, Delia Seceleanu, Mihaela Ailincai si Toma Danila. "Vocea care nu se vede" este un spectacol despre fricile, angoasele, dementele, ridicolul si paranoia celor care traiesc in cutiile de beton ale marilor orase. Productia se doreste un spectacol total, despre voci care (se) vad, se aud si au ceva de spus. (M.A.)

"CODUL CREATORULUI CONTEMPORAN"-(in versuri)-pseudo-poem al regizorului marcel top

UN FEL DE FRUMOS-pt rubrica -ATITUDINE
UN FEL DE INDRUMAR PENTRU TINERII CREATORI DAR SI PENTRU AILALTI TINERI CARE SE INDURA SA CRITICE DEMERSURILE FIRAVE ALE TINERILOR CREATORI.

Daca nu iti doresti sa stai intre patru pereti sau daca nu iti doresti sa te duci la scoala,(universitate,liceu ori scoala primara ),daca pur si simplu nu vrei sa te duci la un film ,sa stai pe internet ori pe mobil,sa frecventezi vreun club hain in care toata lumea e snoaba sau se duce la sclifoseala,daca nu vrei sa fi agatat de vreo baba sau de vreun poponar cu ganduri negre venit din sfera occidentala ,in vreun club arhiplin in care esti expus fara sa vrei la pipaiala,daca nu vrei sa vezi un spectacol tampit cu pretentii postmoderno-fetale ,in care actori adulteri se scuipa reciproc fara miza si fara pedala,iesi tinere dornic,pur si simplu pe strada.
AVERTISMENT-
Dar nu o face oricand,fa-o noaptea!Noaptea ,fara indoiala e un sfetnic bun.
Celor care sunt avizi de mesaje contemporane,va zic,mesajul contemporan nu e diurn!Este prin excelenta nocturn!
Demersul spre un concept,daca asta va doriti,inseamna a te elibera dintre cei patru pereti si a cobora in amarnica si congenital-furibunda strada.
Acolo secretele si realitatile se aprind si se sting .Incercati doar o clipa sa va parasiti habitatele impresurate de tv ,mobil,i-pod sau computer ,incercati sa ramaneti in urma ,sa gresiti ,sa luati la pas gustul erorii,............Nu orice eroare,nu o eroare de word,de system,de windows!EROAREA VOASTRA!EROAREA PERSONALA!
Jinduiti dupa mai multe insomnii,dupa cafele fara sfarsit si vinuri ieftine,dupa excese ce nu isi doresc sa epateze,dupa depresii ce nu se doresc impartasite ,nici psihologului,nici mai ales,celui mai bun prieten.
Indrazniti sa coborati singuri,in strada pe care obisnuiti sa ziceti ca o cunoasteti ,sau sa o descrieti,indrazniti accesul la viata sau la o minima forma de energie,lasati alergia de fotoliu,de desktop sa va imbie ca o forma abstracta si seaca de pseudo-vrajitorie.
Nu va mai ardeti patetici pe rug pornirile,nu va mai temeti!
Noaptea oamenii pe care ii detestati si va detesta sunt putini,noaptea aduna scursorile,progeniturile si in cele din urma ideile.
Insomniile isi gasesc sensul pe strada,nu in retete de somnifere prescrise in farmaciile de la parterul blocului,ori in sanul obscen al vreunei nevroze chinuite!
Nu uitati va rog ,intunericul de dupa doispe'- a.m .contine si oameni negrii si mogaldete care fac bau-bau,totusi,dincolo de toate aceste vietati ce va par abstracte,-------------remember please!
.......ambientul urban nocturn, poate fi ingrozitor de frumos ,dar si manos ca un lan de grau netreierat si scrofulos!



Marcel Top-PT ZIAR

regizor marcel top-cronica Dumnezeul de a doua zi -T de comedie 2008

"Dumnezeul de a doua zi", Bleont din prima


Ivana Vlad
Un coup de foudre intre o gravida "bine f.... si proaspat parasita" si un tanar oarecare in pragul varstei critice de 30 de ani, care se lupta demn cu panseurile erotomane pe care i le provoaca buricul ei gol zarit intr-o zi torida de vara printre asfalturile dambovitene, iata o felie de amor de pe planeta Romanica, derulat printre caderile de calciu si crizele de nimfomanie ale mamei ei, bataile de strada cu diferiti "lipscanezi, rahovenezi sau ferentarezi" ale tatalui lui, infocat suporter rapidist, si propria metafizica de alcov a eroului. In recenta premiera "Dumnezeul de a doua zi" de la Comedie, tanarul regizor Marcel Top isi expune inca de la inceput pariul estetic si implicit videoclipul celor de la Travka, ce ne plonjeaza direct in atmosfera sordida a iubirilor morbid-suprarealiste din cartierele metropolei bucurestene in anul de gratie 2008: "Exista momente cand toate/Din capul tau te tin departe de tine/Departe de insule, de poze, de fumat/De ministerul extern.../Departe de simt, de sex, de ruj/De moc, de sarut, albastru Beirut/Urban violent, urban violent/Mii de ganduri pe secunda/O suta de mile prin gand/Singuratate, antivirus, din gand in gand", iar concluzia este chiar premisa spectacolului: "Am nevoie de o clipa de intimitate...". Tot in stil intimist este construit si spectacolul lui Top, care isi pune cei doi eroi sa prezinte fiecare, dintre scaunele goale ale unei reprezentatii a "vietii ca teatru" si printr-un joc care se intersecteaza rar si doar din intamplare, propria varianta a unei iubiri ratate din lipsa de intimitate si poate, de ce nu, si din lipsa de intelegere a unui Dumnezeu accesibil romanilor doar la second-hand si, deducem, neasumat nu chiar din lipsa de intimitate, ci din lipsa de intelegere a aproapelui. Textul lui Mimi Branescu are momente bune de umor viu si spontan si te tine in priza, insa pare scris el insusi pe drumul dinspre baie spre bucatarie sau viceversa al unei locuinte-vagon dintr-un cartier bucurestean (context in care e greu sa nu incerci sa te gandesti cum sunau celelalte texte inscrise in concursul Comedia tine la tineri din 2006, pe care acest text l-a castigat). Din lipsa de solutii dramaturgice, Mimi Branescu recurge la imanentul Dumnezeu. Pe cale de consecinta, dupa ce tinerii indragostiti scapa de intrusii materni si paterni din confortul precar al iubirii lor vrand-nevrand semi-platonice, ne trezim catapultati cu mult haz in mijlocul unei nunti in cer cu lautari ferentanezi, lacrimi sincere si manele concrete. Delia Seceleanu este de nerecunoscut dupa performantele de la Comedie, "Revizorul" si mai ales "Poiana boilor", actrita are un joc artificios si neconvingator. In schimb, Claudiu Bleont face toti banii, si regizorul Marcel Top are meritul de a-l fi redescoperit pe acest actor mare altadata, care de ani buni se complacea intr-un altfel sincer cabotinism. Se pare ca actorul si-a redescoperit Dumnezeul din vremurile lui bune, iar spectatorii de la Comedie au sansa sa guste un Bleont de un haz nebun, inventiv, expresiv si nuantat. Astfel, un text inegal este salvat de un actor autentic si o regie care stie sa dea sens golurilor epice. Desi nu te pune pe (prea multe) ganduri, spectacolul de la Comedie suna "ca-n viata", te binedispune si are premisele unui succes de public considerabil.

Luni 11.02.2008