„Jacques şi stăpânul său”, o călătorie iniţiatică
* Autor: Florina Tecuceanu
* Data: 3 mai 2009
* 81 afişări
* Rank: 5,00 din 1 vot
*
Mărime text:
- + |
* Trimite unui prieten |
* Print
Piesa lui Milan Kundera, pusă în scenă la Teatrul Joint, de Marcel Ţop, se joacă într-un spaţiu original, între glamour şi industrial hall, la sala Silver Church.
(+) Click pentru a mări
Personajele sunt într-un voiaj nedeterminat în timp şi spaţiu
Publicitate
Textul „Jacques şi stăpânul său“, publicat în 1981 de Milan Kundera, este un omagiu adus lui Denis Diderot şi celebrului său anti-roman „Jacques fatalistul şi stăpânul său“, scris de filosoful şi scriitorul enciclopedist, între 1765 şi 1780. Piesa, singura scrisă de Kundera, reia elemente esenţiale din povestea originală a romanului, reînnoindu-i forma şi posibilitatea de a fi pus în scenă.
Începutul operei originale este un laitmotiv al variaţiei oferite de Kundera: „Cum s-au întâlnit? Din întâmplare, ca toată lumea. Cum se numeau ei? Dar ce contează? De unde veneau? Din locul cel mai apropiat. Încotro se îndreaptă? Oare se ştie unde merg? Ce spuneau? Stăpânul nu spune nimic. Jacques spune despre stăpânul că acesta zice că tot ce ni se întâmplă aici, jos, este scris acolo, Sus“. Jacques este vesel, stăpânul este mai înclinat spre meditaţie.
Unde mergem?
Spre ce ne îndreptăm?
Regizorul Marcel Ţop spune că a ales „Jacques şi stăpânul său“, pentru că tratează problema revoltei, a ireverenţiozităţii personaj-autor, om-Dumnezeu, stăpân-sclav, într-o manieră subtilă, în cheia ironiei şi cinismului specifice lui Kundera. „Am gândit spectacolul special pentru spaţiul de la Silver Church, un spaţiu interesant, în stil glamour. Pentru mine, spaţiul de joc este un personaj şi mi s-a întâmplat de multe ori să realizez un spectacol în funcţie de el.
Am construit un discurs într-o zonă între decadenţă şi luxuriant, între derizoriu şi glamour, despre arta de a povesti, despre relaţiile dintre oameni, într-o piesă foarte contemporană, în sensul că este un bâlci-hipermarket al deşertăciunilor“, declară regizorul. Toţi avem aceleaşi întrebări, ca şi cei doi aventurieri din piesă care pleacă într-un voiaj nedeterminat în timp şi spaţiu: care-i sensul vieţii noastre? Unde ne ducem? În jurul acestor interogaţii retorice se învârte logica piesei. „Jacques, mi-e teamă să ştiu unde ne duce drumul“, răspunde unul dintre personaje.
Călătorie spre voluptatea morţii
Timp de trei acte, cei doi trec prin experienţe mai mult sau mai puţin iniţiatice, iar la final sunt un Don Quijote şi un Sancho Panza bătrâni, care chiar nu ştiu unde îi duce drumul. Tema iniţială, călătoria, se diluează pe parcurs, iar spectatorul îşi va da seama că este doar un pretext pentru mărturii şi confesiuni despre viaţă, în special despre dragoste.
Şi Jacques şi stăpânul lui iubesc femeile şi plăcerile vieţii, dar, în final, îşi vor găsi plăcerea în moarte. Singura consolare pe care o au aceşti călători iniţiatici este că, la capătul călătoriei - nu şi al drumului - se întâlnesc cu voluptatea morţii. „Jacques şi stăpânul său“ este un spectacol anarhic, liber şi atemporal, o fantezie pe un roman scris în urmă cu peste două secole de Denis Diderot şi reactualizat cu ironie şi umor de scriitorul Milan Kundera. Diderot, care nu şi-a propus să facă în cartea lui un tratat filosofic, profită de text pentru a include propria sa viziune despre lume. O lume de acum câteva secole, cu aceleaşi întrebări valabile şi astăzi, ca şi în urmă cu sute de ani!
Distribuţia: Toma Dănilă, Aaron Istodor, Diana Kavallioti, Raluca Gheorghiu, Iulian Glitza. Spectacolul se joacă la Silver Church, Str.Plevnei nr. 61, Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa“ din Bucureşti (rezervari@teatruljoint.ro sau prin sms la 0746.23.23.01).
Taguri: teatru | unde-mergem | milan-kundera
duminică, 3 mai 2009
marți, 17 februarie 2009
DUMNEZEUL DE A DOUA ZI-regia MARCEL TOP-la Koln GERMANIA
http://www.dw-world.de/dw/article/0,,4004268,00.html-(AICI GASITI)interviu-foto CLAUDIU BLEONT-Dumnezeul de a doua zi-regizor Marcel Top de C M Branescu la Koln-Germania
18.02.2009
--------------------------------------------------------------------------------
StartCategorii
Ştiri Politică România Germania Europa Societate Moldova Revista Presei Economie
CulturăDeutschland-Infos
Descopera Germania
Cursuri de germană
Învaţă germană Predă germană Deutsch XXL
DW Radio
Audio on Demand Bucureşti 88,5 FM Parteneri Redacţia Contact
Interactive
Cultură | 04.02.2009
Dumnezeul de a doua zi la Köln
Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: Claudiu Bleonţ şi Delia Seceleanu în Dumnezeul de a doua ziDiaspora - prea conservatoare pentru limbajul dramaturgiei româneşti contemporane?
Sâmbătă, 24 ianuarie, asociaţia “România” din Gummersbach a prezentat la Köln spectacolul Teatrului de Comedie, “Dumnezeul de a doua zi” de Cornel Mimi Brănescu în regia lui Marcel Ţop.
Câştigătoare a marelui premiu în 2006 la “Concursul de comedie româneasca” piesa, care de fapt e mai mult o tragi-comedie, se adresează în special tinerilor de azi, celor care nu şi-au găsit locul în noua societate, victime ale harababurii generale în care idealurile pălesc încetul cu încetul, iar dragostea, singura speranţă de fericire, se sufocă şi ea în conflictul dintre generaţii, a lipsei de înţelegere şi comunicare.
Nici cele două personaje ale piesei, Ea şi El, nu “comunică” pe scenă. Spectacolul e conceput din monologurie în care fiecare din cei doi îşi povestesc alternativ întâmplările, într-o relaţie interactivă cu publicul, un puzzle din care se alcătuieşte întreaga poveste sub ochii spectatorilor.
Ea şi El s-au cunoscut cu totul întâmplător, s-au îndrăgostit, ea s-a mutat la el, la bloc, unde mama Ei şi tatăl Lui care îşi trăiau “o dragoste târzie” le-au sufocat iubirea care înmugurea, iubire care n-avea să se finalizeze niciodată, fata alegând drumul fără întoarcere. Nunta lor avea să aibă loc pe tărâmul celălalt, dar nu aşa cum a visat-o ea. În mama Lui, şi ea trecută în nefiinţă, fata va întâlni, în fine, o mamă pe care ea n-a avut-o niciodată pe pământ.
Îmbinând realul cu fantasticul spectacolul se prezintă într-o formulă scenografică extrem de simplă, dar viziunea regizorală şi jocul fără dubii al actorilor sugerează spectatorilor lumile diferite în care se găsesc personajele.
Actori de excepţie, cu mare forţă dramatică şi sensibilitate Delia Seceleanu şi Claudiu Bleonţ combină cu măiestrie accentele comice cu cele dramatice, trecând prin toată gama de sentimente, transmiţându-ne cu firesc şi cunoaştere mesajul piesei.
Cu toate acestea, publicul din Köln nu s-a putut identifica sută la sută cu spectacolul.
Ca mai toate textele din dramaturgia contemporană, nu neapărat numai românească, această piesă, voit, recurge la un limbaj prea “colorat”, adesea vulgar, din păcate tot mai des practicat în vorbirea de zi cu zi. Chiar dacă intenţia autorilor este de fapt critică, pe mulţi îi deranjează. Mai cu seamă pe cei din diaspora, care sunt de mult plecaţi.
Dorind să aflu şi cum au perceput actorii reacţia publicului din Köln, i-am adresat câteva întrebări actorului Claudiu Bleonţ:
- După 30 de ani de carieră de teatru, înainte şi după schimbările radicale din societatea românească, poţi să descrii pentru ascultătorii postului de radio Deutsche Welle diferenţa şi asemănările dintre publicul din ţară şi cel din diaspora?
- Asemănarea principală este ca mă şi ne adresăm în aceeaşi limbă română, diferenţele sunt că cei din diaspora au o parte de cunoaştere şi aventură foarte interesanta şi diferită de cei din ţară, ei au o experienţă a exilului, a înstrăinării de mediul românesc şi interrelaţia lor cu altă cultură este diferită de a noastră şi acest lucru face ca românii din diaspora să aibă un ceva în plus faţă de cei de acasă.
- Am pus această întrebare, pentru că nu ştiu dacă ai resimţit uneori uimirea lor care merge uneori până la refuzul aşa numitei noi limbi române. M-am întreţinut cu câţiva spectatori după acest spectacol şi cel venit în urmă de la Teatrul Mic din Bucureşti “Opt, nouă, opt nouă, fierbinte după 89”, care au faţă de vocabularul aşa numit cool şi modern o rezervă, o reţinere aş putea spune. Ţi se pare normală ţie ca actor atitudinea diasporei faţă de limba româna actuală?
- Da, rezervă am simtit, fiecare are dreptul să-şi stabilească propriul etalon de apreciere a lucrurilor şi în ceea ce mă priveşte, eu joc nişte personaje, cu textul lor, aseară personajele despre care vorbeam, care vorbesc într-un asemenea stil actual erau povestite de cele două personaje şi comentate.
Sunt oameni care vorbesc şi aşa, nu toată lumea vorbeşte Hochdeutsch (limba literară) sau nu toată lumea vorbeşte şi foloseşte limbajul academic pentru că nu sunt toţi şcoliţi şi nu lucrează toţi în acelaşi mediu literar. Deci se poate vorbi în orice fel pentru că oamenii sunt de atâtea feluri.
La încheierea interviului, l-am întrebat pe Claudiu Bleonţ ce le-ar spune spectatorilor din Köln. Mi-a răspuns şăgalnic: „Alles Gute!“
Anni-Lorei Mainka
Feedback | Trimite | Tipăreşte
Alte titluri
Marchează articolul
Ce este bookmarking?
Părerea Dvs.
Feedback: Scrieţi-ne
18.02.2009
--------------------------------------------------------------------------------
StartCategorii
Ştiri Politică România Germania Europa Societate Moldova Revista Presei Economie
CulturăDeutschland-Infos
Descopera Germania
Cursuri de germană
Învaţă germană Predă germană Deutsch XXL
DW Radio
Audio on Demand Bucureşti 88,5 FM Parteneri Redacţia Contact
Interactive
Cultură | 04.02.2009
Dumnezeul de a doua zi la Köln
Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: Claudiu Bleonţ şi Delia Seceleanu în Dumnezeul de a doua ziDiaspora - prea conservatoare pentru limbajul dramaturgiei româneşti contemporane?
Sâmbătă, 24 ianuarie, asociaţia “România” din Gummersbach a prezentat la Köln spectacolul Teatrului de Comedie, “Dumnezeul de a doua zi” de Cornel Mimi Brănescu în regia lui Marcel Ţop.
Câştigătoare a marelui premiu în 2006 la “Concursul de comedie româneasca” piesa, care de fapt e mai mult o tragi-comedie, se adresează în special tinerilor de azi, celor care nu şi-au găsit locul în noua societate, victime ale harababurii generale în care idealurile pălesc încetul cu încetul, iar dragostea, singura speranţă de fericire, se sufocă şi ea în conflictul dintre generaţii, a lipsei de înţelegere şi comunicare.
Nici cele două personaje ale piesei, Ea şi El, nu “comunică” pe scenă. Spectacolul e conceput din monologurie în care fiecare din cei doi îşi povestesc alternativ întâmplările, într-o relaţie interactivă cu publicul, un puzzle din care se alcătuieşte întreaga poveste sub ochii spectatorilor.
Ea şi El s-au cunoscut cu totul întâmplător, s-au îndrăgostit, ea s-a mutat la el, la bloc, unde mama Ei şi tatăl Lui care îşi trăiau “o dragoste târzie” le-au sufocat iubirea care înmugurea, iubire care n-avea să se finalizeze niciodată, fata alegând drumul fără întoarcere. Nunta lor avea să aibă loc pe tărâmul celălalt, dar nu aşa cum a visat-o ea. În mama Lui, şi ea trecută în nefiinţă, fata va întâlni, în fine, o mamă pe care ea n-a avut-o niciodată pe pământ.
Îmbinând realul cu fantasticul spectacolul se prezintă într-o formulă scenografică extrem de simplă, dar viziunea regizorală şi jocul fără dubii al actorilor sugerează spectatorilor lumile diferite în care se găsesc personajele.
Actori de excepţie, cu mare forţă dramatică şi sensibilitate Delia Seceleanu şi Claudiu Bleonţ combină cu măiestrie accentele comice cu cele dramatice, trecând prin toată gama de sentimente, transmiţându-ne cu firesc şi cunoaştere mesajul piesei.
Cu toate acestea, publicul din Köln nu s-a putut identifica sută la sută cu spectacolul.
Ca mai toate textele din dramaturgia contemporană, nu neapărat numai românească, această piesă, voit, recurge la un limbaj prea “colorat”, adesea vulgar, din păcate tot mai des practicat în vorbirea de zi cu zi. Chiar dacă intenţia autorilor este de fapt critică, pe mulţi îi deranjează. Mai cu seamă pe cei din diaspora, care sunt de mult plecaţi.
Dorind să aflu şi cum au perceput actorii reacţia publicului din Köln, i-am adresat câteva întrebări actorului Claudiu Bleonţ:
- După 30 de ani de carieră de teatru, înainte şi după schimbările radicale din societatea românească, poţi să descrii pentru ascultătorii postului de radio Deutsche Welle diferenţa şi asemănările dintre publicul din ţară şi cel din diaspora?
- Asemănarea principală este ca mă şi ne adresăm în aceeaşi limbă română, diferenţele sunt că cei din diaspora au o parte de cunoaştere şi aventură foarte interesanta şi diferită de cei din ţară, ei au o experienţă a exilului, a înstrăinării de mediul românesc şi interrelaţia lor cu altă cultură este diferită de a noastră şi acest lucru face ca românii din diaspora să aibă un ceva în plus faţă de cei de acasă.
- Am pus această întrebare, pentru că nu ştiu dacă ai resimţit uneori uimirea lor care merge uneori până la refuzul aşa numitei noi limbi române. M-am întreţinut cu câţiva spectatori după acest spectacol şi cel venit în urmă de la Teatrul Mic din Bucureşti “Opt, nouă, opt nouă, fierbinte după 89”, care au faţă de vocabularul aşa numit cool şi modern o rezervă, o reţinere aş putea spune. Ţi se pare normală ţie ca actor atitudinea diasporei faţă de limba româna actuală?
- Da, rezervă am simtit, fiecare are dreptul să-şi stabilească propriul etalon de apreciere a lucrurilor şi în ceea ce mă priveşte, eu joc nişte personaje, cu textul lor, aseară personajele despre care vorbeam, care vorbesc într-un asemenea stil actual erau povestite de cele două personaje şi comentate.
Sunt oameni care vorbesc şi aşa, nu toată lumea vorbeşte Hochdeutsch (limba literară) sau nu toată lumea vorbeşte şi foloseşte limbajul academic pentru că nu sunt toţi şcoliţi şi nu lucrează toţi în acelaşi mediu literar. Deci se poate vorbi în orice fel pentru că oamenii sunt de atâtea feluri.
La încheierea interviului, l-am întrebat pe Claudiu Bleonţ ce le-ar spune spectatorilor din Köln. Mi-a răspuns şăgalnic: „Alles Gute!“
Anni-Lorei Mainka
Feedback | Trimite | Tipăreşte
Alte titluri
Marchează articolul
Ce este bookmarking?
Părerea Dvs.
Feedback: Scrieţi-ne
sâmbătă, 13 decembrie 2008
EDMOND la Teatrul de Comedie-regizor marcel top -cronica de Mihaela Michailov
Cultura
deschide >>Teatru
Dumnezeul New York-ului orb
Nu traim cu adevarat mai mult de doua minute pe zi. Si atunci, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama. Haotic si bezmetic, ca si cum am fi teleghidati. Restul nu e decat o alunecare in gol. O infasurare sufocanta in plasa normelor aberante. Care e legatura atat de fragila dintre ceea ce ni se intampla si ceea ce este scris sa ni se intample, dintre cauza necunoscuta si efectul adesea inexplicabil? Ce ne determina sa facem ceva si cine detine misterul lucrurilor care ne raman ascunse?
David Mamet, unul dintre cei mai tradusi si jucati dramaturgi americani contemporani, jongleaza aproape in fiecare dintre piesele sale („American Buffalo“, regizata de Marcel Top la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Duck Variations“ etc.) cu terenul minat al aparentelor, cu ceea ce personajele par ca tin sub control. Dialogurile laconice sunt de o concentrare uluitoare, iar monologurile sunt runde de intrebari care lasa intentionat raspunsul in aer. Tensiunea vine din detalii nesemnificative, dintr-un obisnuit aproape stereotip. Mamet ajunge la adevarurile general valabile prin defrisarea banalului. Spectacolul „Edmond“ face parte din prima faza a proiectului „Comedia tine la TINeri“, care a debutat in septembrie.
Te trezesti intr-o zi si realizezi ca tot ce ai trait e un bulgare de nisip. Ca e fara sens si derizoriu. O parasesti pe cea langa care ai stat pentru ca nu mai simti nici o atractie. Tot ce imparti cu ea e confortul fals al normalitatii. Vidul sigurantei in doi. Obisnuinta torturanta, tacamul conventiei la capac. Si dintr-odata incepi sa traiesti. „Edmond“ e spectacolul unui inceput initiatic. Al nesigurantei si degringoladei, al unei alte/ noi vieti si deopotriva al credintei. Al intrebarilor esentiale care-ti rastoarna radical toate deprinderile anchilozante. Nimic pe lume nu e fara rost. Trebuie doar sa stii sa-ti asumi tot ce-ti este dat. In asta sta filozofia concreta a spectacolului. Edmond e un om de afaceri de 37 de ani, insipid si plictisit la inceput, cu o viata terna, care se hotaraste sa plece de acasa si e scurtcircuitat de un lant de intamplari limita. Il modifica fundamental si il provoaca sa nu mai tina cont de nici o regula. Sa intre intr-un fel pe sina realitatii brutale, in care alba-neagra e trucul perfect al sortii care-i joaca feste. Convietuirea cu tot ce e impus e o cursa cu obstacole. Edmond cauta experiente sexuale inedite in cluburi obscure, admira nevinovat palaria unei femei care il acuza de tentativa de viol, omoara o fata din greseala, este jefuit si batut, inchis si violat (scena de o intensitate cutremuratoare). E un extraterestru intr-un New York halucinant. Un copil care se maturizeaza dupa ce e traumatizat. Il insoteste in noaptea iadului urban, in agonia ritualului violente, un preot-ghid orb, un Tiresias modern, dilematic si protector.
Radu Iacoban (Edmond) se pliaza excelent pe apatia si revolta personajului, pe uluirea, inocenta, frica, relaxarea si neputinta lui. Pe brusca lui trezire la viata, care ii schimba total stilul de joc. De altfel, fiecare actor joaca exact in cheia textului si a propunerii regizorale. Natural, dezinvolt, „stradal“ la modul cel mai firesc cu putinta. Spectacolul, cu o structura filmica, are umor si emotie puternica. Merita sa intre in repertoriul Teatrului de Comedie.
Mihaela Michailov
CUM NU FAC TEATRU -publicat in Cuvantul-regizorul Marcel Top
Insemnari despre Dumnezeul zilei de maine
Cum NU fac teatru
Marcel Top
Iata aici insemnarile despre felul in care se naste un spectacol de teatru, despre procesul care pe mine, personal, ma intereseaza mai mult decat ceea ce se numeste un spectacol de teatru finit.In loc de prolog
Pentru ca nu sunt partizanul "socializarii excesive", fals-ipocrite, al conversatiilor cretin-lingusitoare cu oamenii de presa, criticii, sau jurnalistii, si pentru ca nu sunt inzestrat din nastere cu harul lingerii de orgolii sau a altor parti mai mult sau mai putin rusinoase (fenomen foarte des intalnit pe meleagurile teatral-mioritico-dambovitene), am stat, am cugetat si m-am gandit ca ar fi bine sa formulez in scris gandurile, conceptele sau, de ce nu, traiectoriile discursului meu artistic.
In acest fel nu mai sunt necesare explicatiile de la cafea sau din foaier in timpul pauzei (detest pauza de la jumatatea spectacolelor), ori de la sfarsitul spectacolelor, cu doamne de genul Floricai Ichim.
Tin sa amintesc aici faptul ca, spectacolul Natural Born Fuckers, acuzat de Florica Ichim in 2004 (intr-un articol publicat in "Romania libera", numit Protest Conservator), a fost total motivat in agresivitatea lui teatrala pentru ca infiera vulgaritatea, indecenta, obscenitatea si violenta pe care le traiam cu totii la vremea aceea si, din pacate, le mai traim si acum, s-a bucurat de un succes imens la publicul nu tocmai prost (denumit astfel de aceeasi doamna) al teatrului Act, avand parte de reprezentatii cu sala arhiplina.
(Istericii de acum, asociati in colectivitati cu subventii frumusele, care se declara independenti si care au dat buzna in ultimii ani cu texte asa-zise contemporane fara miza, pretinzand ca trateaza probleme sociale romanesti, nu fac altceva decat sa propuna nemotivat tipologii stereotipe de prostituate, pesti si sado-masochisti, de dragul efectului.)
Asadar, doamne si domni care navaliti peste pateuri si care tusiti mult in timpul spectacolului, incapabili de un zambet, dragi participanti la colocviile unioniste care vorbiti mult si degeaba despre teatrul contemporan, sa nu uitam ca, in Romania de azi, traversam epoca lui "much ado about nothing", ca sa-l parafrazez pe batranul Will.
Pentru inceput
Imi place sintagma "Pentru inceput": din punctul meu de vedere, orice lucrare care tine de arta trebuie sa fie doar un inceput, ceva nefinit, neconcluziv, un lucru lasat nesfarsit, al carui sfarsit este viu asta pentru ca sfarsitul apartine publicului, entitatilor sau nonentitatilor (specie des intalnita si ea), care se raporteaza la procesul de creatie si caruia obisnuim sa-i spunem public.
Orice creatie in adevaratul sens al cuvantului este ceva neterminat, ceva mai degraba si mai frumos exprimat lasat nesfarsit. De altfel, si lumea in care traim este nesfarsita, evolueaza si involueaza conform unor fluctuatii care ne depasesc si care, dupa cate se pare, nu vor conteni sa ne depaseasca.
Dar sa ne intoarcem la cazul de fata: "Dumnezeul zilei de maine". Totul a inceput intr-o binecuvantata dupa-amiaza de primavara cand domnul George Mihaita (directorul teatrului) m-a trimis cu generozitate si buna-credinta sa aleg un text care imi place, din sutele de texte care iau cu asalt in fiecare an neincapatorul secretariat literar, cu ocazia FESTCO-ului (Festivalul de Dramaturgie Romaneasca Contemporana).
Cu rabdare si, de ce sa nu o spunem, cu fler (lecturile destul de vaste si consistente, experienta existentiala mai mult decat dura in ale contemporanului romanesc pe care o posed fara voia-mi din frageda pruncie imi permit acest lucru) am luat la frunzarit si lecturat sutele de pagini. O tristete aproape metafizica (incerc sa nu exagerez) m-a cuprins atunci cand am remarcat faptul ca textele "contemporane" puteau fi impartite in doua categorii:
1) total necontemporane, desuete, cripto-comunist-postdecembriste si
2) pseudo-isterico-formaliste, fara nici un fond-vulgar contemporane.
In prima categorie autorii-subiecti ar fi prea multi ca sa ii enumar aici; in cea de-a doua, aparuta precum vorba ciupercilor dupa ploaie, se incadreaza cu un oarecare succes (in lipsa de alternative reale), textele lui Peca Stefan sau texte de tipul celor din noua generatie samanatorist-dupa blocuri-cartierista, produse de Dramacum, care improasca cu tot ce se poate improsca pe pereti, fara sa spuna si fara sa insemne in fond nimic.
Acestea sunt Formele fara fond care fac un comert ieftin din derizoriul romanesc, comert de tipul celui practicat in anumite filme de gust indoielnic aparute dupa revolutie si care nu sunt capabile decat sa produca juisari instantanee veteranilor stangii franceze, ori satisfac pofta de sange si circ a imbuibatilor occidentali. Adica genul de drama sau docu-drama careia ii putem spune noul nostru gen EASTERN, o replica patetica la western-urile cu cowboy, care cultiva insa in locul celebrilor cowboy personajele tip curva de la bloc, smecherul, baietii-cool tiganosi s.a.
Or, sa fim franci, fenomenele de criza fundamentale ale societatii romanesti nu sunt acestea, decat intr-un plan mai mult secundar, si care nu depaseste nivelul picanteriilor special create spre a face deliciul noilor specii de primate "estetice".
Asadar, pus in fata unei dileme precum alegerea unui text din aceasta jungla penduland intre sclerozari si efecte speciale, demne de un Bollywood mioritic, intr-un moment in care sansele mele de a face un spectacol la Teatrul de Comedie se diminuau cu fiecare pagina rasfoita (pentru ca m-a ferit sfantul si de oportunism, si de capacitatea de a lucra pe ceva care nu imi place), atunci cand totul parea pierdut, providenta a facut sa imi cada in brate textul "Dumnezeul de a doua zi".
(Trebuie sa mentionez ca nici unul dintre texte nu era semnat, nu stiam cine ce a scris, cu atat mai bine si mai provocator!)
Mai tarziu, am aflat ca fericitul autor nu era nimeni altul decat Cornel Mimi Branescu, un dramaturg fata de care nu am avut niciodata vreo simpatie speciala, piesele scrise de el lasandu-ma in mare parte pana acum rece, cu exceptia, poate, a interpretarii din "Un Cartus de Kent".
La prima vedere textul parea o prelunga lamentatie in doi, naturalisto-deconstructivista, gen Neil La Bute.
Pentru ca nu agreez genul lamentatiei, mi-am dat seama ca va trebui sa merg in mizanscena si in interpretare impotriva textului, astfel incat sa creez o atmosfera si o interpretare mai degraba spectaculos dementa doi oameni care se biciuie, razand de ei insisi si de cei care le provoaca durerea si nenorocirea, doi oameni care rad cu fanatism, cinism si de dincolo de moarte de ei insisi, de tara lor Romania, si de tortionarii lor romanii sadea; doi oameni care musca din propria lor carne si se lasa muscati fara sa cracneasca, zambind. Doi oameni care se zvarcolesc intr-un spatiu in care "toti sunt vinovati", conform sintagmei lui Camus. Chiar si ei insisi erau vinovati din punctul meu de vedere, de inactiune, in acelasi timp scuzati insa prin structura lor fanatic-inocenta; doi oameni pe care ii tine in viata si in moarte iubirea si credinta in Dumnezeul zilei de maine, doi oameni care calca cu viata si iubirea lor peste prostie, rautate si peste moarte. Si atunci, in timp ce ma gandeam, si fantazam pe aceasta tema, au aparut Actorii!
A avut loc Intalnirea, intalnirea pe care o asteptam inca din timpul facultatii!
Cei mai tineri oameni, cei mai tineri artisti pe care i-am cunoscut pana acum: Claudiu Bleont si Delia Seceleanu! Cand spun tineri ma gandesc la ceea ce le spuneau egiptenii grecilor: "Voi grecii, sunteti tineri".
Intalnirea cu Claudiu Bleont din punct de vedere artistic a avut, in ce ma priveste, valoarea unei (fara pretiozitatea) revelatii. S-a creat intre noi, Delia, Claudiu si eu, un triumvirat atat de special incat ar fi nevoie de cateva zeci de pagini ca sa il descriu. Si va asigur ca in aceasta formula "magica" veti mai vedea, cu siguranta, si alte spectacole.
Cu siguranta cei care ma cunosc sau au vazut spectacole de-ale mele vor spune: Pai bine, Marcele, dar pana acum ai lucrat doar cu actori tineri, proaspat absolventi. Iar eu le voi raspunde: Fals! Pana acum am lucrat in mare parte cu sclerozati, oameni care sufereau de un pragmatism convalescent. Rareori am intalnit in cazul acestor tineri actori dimensiuni artistice veritabile, erau in mare parte fie doar buni executanti, fie business-artistici care cantareau cu o minutiozitate de Shylock ce anume ii avantajeaza, si ce nu, fara dimensiunea riscului, curajului, a cautarilor.
Am avut pentru prima oara senzatia Intalnirii, nu a Repetitiei! A intalnirii dintre regizor si actori despre care vorbea Grotowsky si, sper, si cu dumneavoastra publicul! Senzatia Sarbatoririi si a Libertatii! Senzatia ca Dumnezeul Zilei de Maine exista in Arta!
Au inceput sa se adevereasca si sa se infaptuiasca toate utopiile mele in ce priveste teatrul ca spatiu al libertatii, teatrul ca loc unic, singurul in aceasta lume in care ma duc tocmai pentru ca sa nu fac teatru. Despre utopii am scris intr-un dosar de presa alcatuit de Oana Stoica. (www. supliment.polirom.ro/category.aspx?item=90&cat=13, depre respectivele utopii le vorbeam doamnei Sanda Manu si domnului Radu Penciulescu, carora le multumesc pentru incredere si sustinere si acum.)
Datorita increderii si libertatii acordate de catre domnul George Mihaita (caruia i-am oferit, la randul meu, premiul Guliver in tara piticilor), toti patru (si, in curand, va sosi si al cincilea din acest magic team) - un regizor, doi actori si Anca Cernea (scenografa cu care am inceput sa dansez imaginativ poetic, si nu numai) - am reusit sa facem ceea ce se cheama un laborator sau sa-i zicem, parafrazandu-l tot pe mosul Will, un loves labour, pe care nu va ramane decat sa il vizitati si sa il cunoasteti in fiecare seara. El este si va fi tot timpul deschis, ca un inceput asa cum spuneam mai sus, fara sfarsit.
Voi spectatorii sunteti, de fapt, parte integranta a acestui loves labour pe care va invit sa il frecventati, la randul vostru, deschisi, liberi, caci, altfel, jocul nu tine, nu are sens!
Un motto in loc de sfarsit
Dedic acest spectacol celor (putini) care au capacitatea sa iubeasca si sa faca arta cu fanatism, dar si celor (multi) care au reusit sa faca din Romania un loc detestabil!
Dumnezeul de a doua zi la Teatrul de comedie-regia Marcel Top
| TNB deschide stagiunea »
Si-au trait nefericiti pina la adinci batrineti
La inceputul acestei veri, in luna iunie, mai exact, cind toate teatrele isi inchideau portile, am avut curiozitatea sa merg la avanpremiera unui spectacol, la Comedie. “Dumnezeul zilei de miine” se intitula piesa si in afara de titlul care promitea ceva divin, m-a atras numele de pe afis: Claudiu Bleont si Delia Seceleanu. Primul, mai precis. Mimi Branescu, scenarist, Marcel Top, regizor. Asta era, in esenta, afisul.
N-am avut curiozitati nu asta m-a impins la spectacol, ci mai degraba nevoia de a respira altceva decit atmosfera blazarii estivale . Am descoperit un text de o frumusete machiavelica – iti pare plat, la inceput, apoi te fura - intr-un décor minimalist redus la un scaun, un piedestal, citeva umbre proiecate in fundal. Si doua pesonaje, El si Ea. Numele lor nu conteaza - nici nu stiu daca se chemau sau nu intr-un fel - cum probabil nu au contat nici pentru cel care scris textul.
Importanta este povestea, general valabila pentru oricare om care a iubit sau va iubi vreodata. Convulsiile unui cuplu, rememorate de cele doua personaje in monologuri cind domoale, cind vulcanice, tensiunile reamanente, zbaterile facerii si desfacerii relatiei lor. Toate-s vechi si noua toate, eternul cerc al iubirii care decade, renaste, si intr-un final fericit, moare: El si Ea se casatoresc iar nunta este sarbatorita colectiv, pe bune, in mijlocul spectatorilor care degusta din vinul pe care mirele (Bleont) il ofera cu generozitate in stinga si-n dreapta. Imi pare rau ca n-am notat citeva din replicile personajului masculin – Bleont este demential si cind plinge, si cind ride, si cind vorbeste despre cum facea pipi linga un gard.Il sustine Delia Seceleanu cu aplomb desavarsit,tinand piept acestui vulcan,Claudiu Bleont,(nu l-am vazut de ani buni intr-o asemenea forma). Trairile lui sint autentice, zvircolirile lui interioare nasc alte zvircoliri, in inima spectatorului care-l priveste cuminte, in scaun. Un intreg laborator al sufletului scoate la iveala alchimii umane precum furie, angoasa, iubire, umilinta.Si laboratorul acesta se datoreaza atat actorilor dar in egala parte, mainii unui foarte tanar si foarte bun regizor,Marcel Top(nu am vazut nimic facut de el pana acum),dar care daca va continua astfel are toate sansele de a deveni un mare regizor. Eu spun ca personajele au murit, prin casatorie. Altfel, piesa nu s-ar fi terminat niciodata. Potentialul unei relatii se epuizeaza, si in piesa, ca si in viata, in momentul in care necunoasterea, ca sursa de mister, este inlocuita de confortul caldut al stabilitatatii. Nunta de la final adera la realitatea cuplului nostru cel de toate zilele si noptile: si au trait nefericiti pina la adinci batrineti.
CUVANTUL-25 iunie -2007
diana cavallioti in deformatii-regia marcel top
Portretul de AZI
Actriţa Diana Cavallioti
Studentă în ultimul an la UNATC, la clasa profesorului Florin Zamfirescu, Diana Cavallioti debutează în spectacolul "Deformaţii", în regia lui Marcel Ţop, montat la Teatrul Luni.
Este o bucurie ori de câte ori descoperi într-o premieră un tânăr actor care este încă student. În premiera Deformaţii, care se poate numi o premieră a tinereţii şi valorii (în cazul acesta, tinereţea este prin ea însăşi o valoare) am remarcat-o pe Diana Cavallioti, încă studentă în anul IV la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Dincolo de datele fizice - frumuseţe, eleganţă, graţie -, Diana Cavallioti stăpâneşte bine mijloacele dramaei şi ale comediei. Mai bine zis, a mixajului dintre cele două genuri. Un joc foarte modern, puternic, cu o expresivitate bine studiată, temperament şi o uşurinţă de a comunica idei profunde învelite într-un ambalaj care pare superficial şi strălucitor. Nu e întâmplător faptul că Diana are mobilitate deosebită şi un limbaj gestual încărcat de muzicalitate. Ea a urmat cursurile Liceului "Dinu Lipatti", având o formaţie muzicală temeinică atât în arta pianistică, dar şi în cea lirică.
În şcoală a lucrat cu profesorii Valeria Sitaru şi Florin Zamfirescu. Deja a avut câteva roluri în film. Aş aminti Restul e tăcere, în regia lui Nae Caranfil, Second hand, în regia lui Dan Piţa sau Târziu, în regia lui Paul Negoescu. În Deformaţii, ea interpretează mai multe roluri cu naturaleţe aşa cum o fac şi colegii ei, pentru că se simte şi se vede credinţa lor în arta poetică actuală. Ciclul poetic Deformaţii îi reprezintă şi se regăsesc în versurile, pline de miez, când disperate, când triste, când onirice. Una dintre cele mai puternice secvenţe în care apare Diana Cavallioti este cea "Fără cuvinte". Ea încearcă să ne spună, prin cuvintele care nu-i ies din gură, "nu mai pot" ceea ce simte o întreagă generaţie. O scenă violentă şi, în acelaşi timp, poetică, pentru că sfâşierea, dezastrul, autodistrugerea sunt sublimate printr-o trăire metafizică.
Un alt moment impresionant, în care apare Diana, este cel al tinerei fete, inocentă, visătoare, idealistă. Ea trăieşte în ţara Utopiei, unde dragostea este nesfârşită şi unde oamenii nu cunosc răutatea, crima şi trădarea. Sper că regizorii noştri de teatru, dar şi directorii s-o remarce pe Diana Cavallioti şi să-i dea roluri pe măsură.
Irina Budeanu
Actriţa Diana Cavallioti
Studentă în ultimul an la UNATC, la clasa profesorului Florin Zamfirescu, Diana Cavallioti debutează în spectacolul "Deformaţii", în regia lui Marcel Ţop, montat la Teatrul Luni.
Este o bucurie ori de câte ori descoperi într-o premieră un tânăr actor care este încă student. În premiera Deformaţii, care se poate numi o premieră a tinereţii şi valorii (în cazul acesta, tinereţea este prin ea însăşi o valoare) am remarcat-o pe Diana Cavallioti, încă studentă în anul IV la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Dincolo de datele fizice - frumuseţe, eleganţă, graţie -, Diana Cavallioti stăpâneşte bine mijloacele dramaei şi ale comediei. Mai bine zis, a mixajului dintre cele două genuri. Un joc foarte modern, puternic, cu o expresivitate bine studiată, temperament şi o uşurinţă de a comunica idei profunde învelite într-un ambalaj care pare superficial şi strălucitor. Nu e întâmplător faptul că Diana are mobilitate deosebită şi un limbaj gestual încărcat de muzicalitate. Ea a urmat cursurile Liceului "Dinu Lipatti", având o formaţie muzicală temeinică atât în arta pianistică, dar şi în cea lirică.
În şcoală a lucrat cu profesorii Valeria Sitaru şi Florin Zamfirescu. Deja a avut câteva roluri în film. Aş aminti Restul e tăcere, în regia lui Nae Caranfil, Second hand, în regia lui Dan Piţa sau Târziu, în regia lui Paul Negoescu. În Deformaţii, ea interpretează mai multe roluri cu naturaleţe aşa cum o fac şi colegii ei, pentru că se simte şi se vede credinţa lor în arta poetică actuală. Ciclul poetic Deformaţii îi reprezintă şi se regăsesc în versurile, pline de miez, când disperate, când triste, când onirice. Una dintre cele mai puternice secvenţe în care apare Diana Cavallioti este cea "Fără cuvinte". Ea încearcă să ne spună, prin cuvintele care nu-i ies din gură, "nu mai pot" ceea ce simte o întreagă generaţie. O scenă violentă şi, în acelaşi timp, poetică, pentru că sfâşierea, dezastrul, autodistrugerea sunt sublimate printr-o trăire metafizică.
Un alt moment impresionant, în care apare Diana, este cel al tinerei fete, inocentă, visătoare, idealistă. Ea trăieşte în ţara Utopiei, unde dragostea este nesfârşită şi unde oamenii nu cunosc răutatea, crima şi trădarea. Sper că regizorii noştri de teatru, dar şi directorii s-o remarce pe Diana Cavallioti şi să-i dea roluri pe măsură.
Irina Budeanu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)