Hamlet Teatrul Nottara regia Marcel Top

Un alt Regele moare cu Alexandru Repan-de Nicolae Prelipceanu in Teatrul Azi

"La Nottara, Alexandru Repan mai are o data sansa de a juca "Regele moare''fara sa joace "Regele moare".Piesa lui Ronald Harwood, dramaturg si scenarist englez de faima (autorul scenariului la filmul lui Polanski, Pianistul, castigator al Oscarului si Palme D'Or).Spectacolul este o frumoasa metafora a artei teatrului, pe care ne-o serveste cu generozitate regizorul Marcel Top.Desigur, centrul povestii este cabinierul, Norman, intr-o admirabila interpretare, plina de nuante si de ritm, a lui Sorin Cocis.Numai ca si acest centru graviteaza ,daca asa ceva se poate concepe (in fizica nu, in arta da) in jurul marelui om, Actorul, Sir.Alexandru Repan, este, pe rand, invins si invingator, seducator, ridicol...Rolul cabotinului batran, aureolat, in mintea sa, de o cariera stralucita, este imbracat manusa de Alexandru Repan, intr-una dintre cele mai bune aparitii ale sale din ultimul timp.Relatia dintre actorul-vedeta si cabinierul sau, pare una ambigua, un alt regizor ar putea sa presupuna o relatie homosexuala intre ei...Fara a recurge la "subtilitati"evidente, Marcel Top a construit un spectacol foarte viu, care are ritm si farmec, un fel de poveste despre teatru care, poate, i-ar fi placut unui Charlie Chaplin.Lady, companioana lui Sir, in viata ca si pe scena, in interpretarea Victoriei Cocias, este un personaj cand absent, cand atent la hachitele vedetei, incercand sa-si traiasca singur (a) o viata pe care oricum i-a sacrificat-o marelui om.Ceea ce atrage la acest spectacol este o anume naturalete (din ce in ce mai rara) pe care o intalnesti la actorii experimentati, atunci cand sunt bine condusi.Un fel de viata, nu reprodusa, ci creata, acolo, pe scena, in fata ta"

Despre Valmont, Erotism, Teatru si Legaturi primejdioase cu regizorul Marcel Top-revista Cultura 2007

1. De ce textul acesta, un text de la sfirsitul secolului 18, cind publicul va inregistrase ca pe un regizor de piese contemporane? Prin ce credeti ca textul acesta mai poate interesa publicul contemporan? Este vorba de un text, care in sinele lui, iti lasa impresia ca a fost scris ieri, asa cum spunea P Brook, despre piesele lui Shakespeare. Baudelaire spunea despre romanul lui Laclos ,care a fost interzis un timp indelungat ,ca daca aceasta carte va fi arsa ,va arde cu flacara albastra gheata. Adaptarea lui Muller dupa roman impinge si mai departe, ''blasfemia", atat de departe incat, personajele si textul devin foarte contemporane, adica statutul, 'blasfematoriu '', devine unul firesc acum, pentru aceste vremuri. Personajele sunt doi zei, doi aristocrati si in acelasi timp, ''golani, ''calai'' ai erotismului, sexualitatii, depravarii. Sunt doua animale, fiare vampirice stict sexuale, care deconstruiesc tot, reducand tot ce ar putea fi sentimental la pur sexual, visceral. De fapt daca as incerca sa gasesc un subtitlu al spectacolului acesta ar fi, ''noua dezordine amoroasa '', parafrazand titlul cartii lui Bruckner. In acest sens textul lui Laclos si Muller mi se pare unul foarte contemporan pentru aceste timpuri de criza a sexualitatii, erotismului si de obsesie pana la narcisism fata de aceste concepte, rasucite si incalcite, exhibate si flambate in diverse chipuri si diverse discursuri intelectuale sau practice. Traim pana la urma intr-un secol excitat, obsedat, ''spurcat'', de sexualitate. 2. De ce ati simtit nevoia acestei compilatii din Laclos si Muller? Muller a luat in primire textul lui La Clos si la plimbat prin, psihanaliza ridiculizand-o, a transformat grenadele lui La Clos in focoase nucleare. Sub perdeaua limbajului elevat, al discursului metaforizat a strecurat, fricile, angoasele, obsesiile noastre vis-a-vis de acest domeniu, intunecat si totusi atat de adulat, interzis dar totusi atat de vizitat al erotismului, al perversitatii. In acest scop a transformat personajele in niste, ''monstrii'', punandu-le tentacule mai multe si mai raspandite in toate directiile. Acest text este ca o caracatita care sugruma, incita si excita sau revolta, iata motivul. Muller i-a adaugat mai multa cruzime si a ridicat mai sus nivelul statutul anarhic al personajelor. 3. Cum se explica estetismul dens din spectacol (din nou, neobisnuit pina acum la regizorul Marcel Top)? Nu stiu daca este vorba de un estetism, in orice caz daca acesta exista nu mi l-am programat. Pe mine ma intereseaza in spectacolele pe care mi le propun sa ating energiile, visceralitatile publicului. Imi place sa intrig, sa fac ''scandal '', in sens ''kierkegaardian''. Si acest text mi-a oferit ocazia sa il fac intr-un mod ''pseudointelectual'', ''pseudopoetic'', ''pseudoestetic''. Textul spectacolului este un text metaforico-animalic, primar, crud si in acelasi timp elevat. Cu ironie cruda, accente de gheata. De altfel actorilor, le-am spus sa muste din text ca dintr-o bucata de carne cruda, ca din marul pacatului. 4. Cum v-ati asortat viziunea la spatiul Galeriei Montage? Intentiile mele regizorale sau pliat perfect pe acest spatiu. Spectatorii sunt invitati in salonul marchizei de de Meurteil la un festin, in jurul careia stau, devine scena, ghilotina si esafod, in care cei doi, flageleaza pana la carne victimele si conceptele metamorfozand totul intr-o celebrare demonica, intr-o sarbatoare a viciilor si a poftelor interzise. 5. Este prima intilnire cu un spatiu neconventional? Ce se schimba pt un regizor cu ocazia unei asemnea intilniri? A fost un proces absolut firesc si l-am tratat ca atare. Fiecare text cere spatiul lui. In modul acesta aplic intotdeauna proiectele. Si cel mai potrivit spatiu pentru Valmont-mi s-a parut a fi spatiul Teatrului Montage. Si in final ca sa inchei cu o replica care sustine raspunsurile si demersul meu pe acest text, replica vicontelui Valmont: ''un singur lucru ar putea sa opreasca ceasurile lumii - vesnicia ca erectie continua".

AMADEUS LA OPERA NATIONALA BUCURESTI stagiunea 2011-2012 regia Marcel Top

Cronica a spectacolului "Amadeus",aparuta in "Curentul International" si "New York Magazine" AMADEUS REGAL MARIUS BODOCHI LA OPERA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI (urmatoarea reprezentatie 1 februarie 2012 orele 18-30) autor: Mihaela Dordea Mozart şi Salieri…Inocenţă şi păcat. Ispăşire… De secole, milenii chiar, creştinismul îşi susţine teoria despre păcat, cea cu oaia rătăcită şi răscumpărarea prin penitenţă. Cu siguranţă, este o metodă evoluată faţă de modul păgân de a simţi, a practica şi mai ales a sancţiona păcatul. Mă întreb dacă nu cumva, practicile exterioare impuse de penitenţa creştină gen mătănii, rugăciuni, post, nu oferă acestei operaţiuni un aer de contract, de „do ut des”, un fel de târg , de aranjament formal. Sigur, există şi aici remuşcare şi părere de rău, altfel ele nu ar avea nici loc şi nici rost. Totuşi, penitenţa reală, cea care se naşte din conştiinţa că ai greşit, că ai săvârşit un păcat faţă de lume, faţă de tine însuţi, este chinul tantalic de a răbda. Astfel de „plăţi” nu sunt nici catalogate, nici tarifate în coduri. Răscumpărăm suferind. Noi, în noi, cu noi, pentru noi înşine. Suferinţa răscumpărării nu are limite prestabilite. Sorocul ispăşirii nu este ca în canoanele creştine, împlinirea unui anume stoc de acţiuni, catehisme legiferate şi tarifate, nu! Termenul este cu totul altul! Durata genului de ispăşire lăuntrică poate fi de o zi, o lună, un an sau o viaţă. Pentru că niciodată nu putem şti când vine acel moment în care cel ce ştie care e vina şi câtă, iartă. În lista martiriurilor posibile, acest tip de ispăşire este cel mai dramatic şi da, cel mai nobil. Iată cu ce ne întâlnim în spectacolul prezentat de Studioul Experimental de Opera şi Balet „Ludovic Spiess” din cadrul Operei Naţionale Bucureşti, în colaborare cu Fundaţia Ileana Mustatză, pe textul lui Peter Schaffer, „ AMADEUS”, în regia unui tânăr artist care a impresionat prin viziunea pătrunzătoare în sufletul şi mintea umană, atât de întortocheate, Marcel Ţop. Se vorbeşte despre un destin necruţător al lui Mozart. Despre o viaţă frântă prea devreme în condiţii pe care nu le vom elucida poate niciodată. Drama însă nu se consumă aici şi acum, la moartea compozitorului. Drama începe odată cu primele sale compoziţii ascultate de Salieri, compozitor care poate, deşi îi este greu, să recunoască valoarea tânărului său confrate, dar se luptă cu tentaţia de a-l distruge. Şi o face treptat, treptat. Cel puţin aşa spun gurile rele ale vremii. Drama însă va ajunge la apogeu după ce Mozart nu va mai fi. Pură geometrie emoţională, generatoare de sensuri morale. Moartea e prin natura ei ceva senzaţional, în comparaţie cu cotidianul vieţii obişnuite. Salieri reuşeşte o inversare categorică de situaţii. Ceea ce se întâmplă cu el după ce se consumă moartea lui Mozart devine cu adevărat senzaţional. Efortul de a trece, de a supravieţui, măcinat de spaime şi rătăciri , de lupta lăuntrică, cu tine însuţi pentru o ispăşire numai de tine ştiută, devine un efort moral de fiecare clipă, un efort dramatic, senzaţional. Şi Marius Bodochi, exprimă toate aceste stări, într-o evoluţie de excepţie, făcând un Salieri dramatic, ironic, înspăimântat, pierdut uneori în căutarea unui răspuns…Oare îl va găsi vreodată? În Amadeus avem de-aface cu un Salieri hărţuit de îndoieli, de disperare, în anumite momente, dar dureros de conştient de neputinţa sa ca individ în faţa evidenţei, şi chiar, gândeşte el, ca artist. Marius ne dezvăluie nouă, spectatorii săi, un Salieri care pune în discuţie anumite îndoieli, anumite spaime, dar şi o luciditate specială, şi mai ales, face ca noi să vedem nu doar o conştiinţă împovărată cât şi, sau mai ales, o anume măreţie. Marius Bodochi este unul dintre puţinii, rarii actori care au forţa să exprime cu atâta eleganţă un astfel de personaj. El reuşeşte să evoce plastic şi dramatic epoca, eroul şi destinul său în pofida unei opere care încearcă să prindă într-o frântură de timp vasta structură simfonică a unei vieţi, a unui suflet. Aş spune despre Marius Bodochi că este un artist, un creator al imaginii din toate unghiurile ei, psihologic, până la identificare fizică, prin puterea de expresie, prin nuanţele subtile pe care numai un mare artist le sesizează la un personaj de factura lui Salieri. Dincolo de regalul oferit de Marius Bodochi, în Amadeus avem muzică. Muzică de calitate. Mozart şi da, Salieri. Soliştii Operei Naţionale Simonida Luţescu, Mihaela Işpan, Vasile Chişiu, Marius Boloş acompaniaţi de un grup de muzicieni din orchestra operei, având ca dirijor pe Ciprian Teodoraşcu, unul dintre cei mai distinşi dirijori ai ONB, în regia muzicală a lui Dan Ardelean, creează o atmosferă cu efecte lirice de mare calibru în cadrul acestui spectacol complet şi complex. Şi, da, Marius Bodochi are veleităţi lirice şi el, cântând o arie. Mozart. Un personaj care schimbă puţin atmosfera, aducând o pată de culoare, aş spune, o anume relaxare tensiunii din scenă, în ciuda finalului necruţător, Mozart este interpretat de un tânăr actor, care se străduieşte să susţină partitura alături de titan, Marius Bodochi, şi , laudă lui, reuşeşte să ne convingă că este un actor plin de pasiune, cu talent, şi mai ales cu poftă de joc, şi da, de ce nu, de joacă, Răzvan Oprea. Atmosfera de epocă, cu uşoare aluzii la burlesc, este creată de costumele create de Anca Cernea şi realizate de Romaniţa Iovan si Mihaela Drafta. Decorul simplu, dar cuprinzător, un decor care nu încarcă scena şi nu încurcă povestea, este semnat de Daniel Divrician. Spectacolul este unul dintre cele pe care le ţii minte, cu care pleci acasă, şi despre care ai tendinţa să vorbeşti multă vreme după ce l-ai văzut. Impresionant din punct de vedere regizoral, Amadeus începe în foaierul Operei , loc cu adânci semnificaţii lirice, apoi Salieri ne invită sus, ca să nu rămână singur , pradă temerilor de o viaţă, epuizat de întrebarea la care nu va afla niciodată răspunsul: oare are vreun amestec în moartea lui Mozart? Chiar aşa: are?.... cronica preluata de pe Curentul International Publicat de amadeus2010onb la 10:52 Etichete: Amadeus, Anca Cernea, Marius Bodochi, Mihaela Drafta, regizorul Marcel Top, Romanita Iovan 0 comentarii: Trimiteţi un comentariu Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire Abonaţi-vă la: Postare comentarii (Atom)

Dumnezeul de a doua zi la Teatrul de Comedie- director George Mihaita-regizor Marcel Top

"Dumnezeul de a doua zi" - Teatrul de Comedie "Premiantii" la rampa! 26 Martie 2008 Foto: Tomoaki Minoda E-MAIL PRINT RSS SHARE MĂRIME TEXT de ILEANA LUCACIU 4065 VIZUALIZARI | COMENTARII 6 Consecvent proiectelor sale de a sustine dramaturgia autohtona, si pe tinerii actori si regizori, Teatrul de Comedie propune un spectacol al premiantilor. "Dumnezeul de a doua zi" este piesa lui Cornel Mimi Branescu, castigatoare a marelui premiu in 2006 la "festCo", sectiunea "Concursul de comedie romaneasca", iar regizorul Marcel Top, in acelasi an, s-a remarcat in cadrul proiectului "Comedia tine la TINEri" cu "Edmond", care a obtinut premiul pentru cel mai bun spectacol. Cei doi se intalnesc acum pentru un spectacol incadrat repertoriului stabil al Teatrului de Comedie. In urma cu trei stagiuni descopeream la Teatrul "Nottara" un dramaturg, pe actorul Cornel Mimi Branescu, "Bigudiuri" fiind piesa care il lansa ca scriitor original, bun cunoscator al regulilor dramaturgiei. Il regasim acum la Teatrul de Comedie, cu "Dumnezeul de a doua zi", piesa premiata, o tragi-comedie care foloseste motivat limbajul generatiei "cool", fiindu-i dedicata. Este o piesa in doua personaje, El si Ea, doi tineri victime ale realitatii noastre "detestabile" care le spulbera idealurile. si prin aceasta piesa, Cornel Mimi Branescu isi consolideaza originalitatea scrierilor sale. El si Ea sunt personaje infrante de o societate mizera, care nu intra in relatie scenica, fiecare povestindu-si doar colorat ca limbaj, in lungi monologuri, istoria nefericita a existentei personale. S-au cunoscut intamplator, s-au indragostit, dar iubirea lor intr-un apartament de bloc ceausist a fost sufocata de o alta "iubire de batranete" intre mama ei si tatal lui. Parintii au navalit peste ei, generatiile s-au confruntat, iar ea a trecut in nefiinta. Nunta visata de ea se petrece pe alt taram, dar si acolo "ingerii" participanti la eveniment sunt ingeri de mahala. Textul, pe langa cinismul la adresa societatii, lumii in care traim, are strecurata si o poezie sensibila, scrierea trece usor de la realitate spre fantastic. "Dumnezeul de a doua zi" propune un gen original, "teatru poveste", care ridica probleme dificile interpretarii sale. Dramaturgul a avut sansa intalnirii cu o echipa de interpreti, ce ii ilustreaza subtil, emotionant sensurile scrierii. Regizorul Marcel Top ajutat inspirat de scenografa Anca Cernea a redimensionat spatiul neconventional al salii Studio. Viziunea regizorala are coerenta, descifreaza teatral tensionant fiecare monolog, hazul de necaz fiind nota dominanta. De la bun inceput, discret se sugereaza printr-un val ce desparte doua spatii de joc, ca sunt in lumi diferite cei doi tineri. Dornic sa impresioneze prin vizualizare, regizorul, e drept, a incarcat fortat cu proiectii prea lungi prima scena, cat si finalul prin insistenta pe manifestarile ingerilor nuntasi. Cu atentie, regizorul Marcel Top i-a indrumat insa, pe cei doi actori de exceptie pentru a infaptui o fina radiografiere a unei realitati aflata in suferinta instabilitatii sociale. Delia Seceleanu este de nerecunoscut in aceasta partitura complexa, dezvoltata pe muchia de cutit dintre tragic si comic. Cu un look schimbat, fermecator, actrita devine femeia resemnata, care si-a gasit dragostea, dar bucuria a fost de scurta durata, pentru ca mizeria celor din jur i-a furat fericirea. Nuantele, expresiile, trairile interioare, lacrima si rasul, se imbina in interpretarea cu adevarat stralucita a acestei tinere actrite. Delia Seceleanu investeste mult suflet si sensibilitate in acest personaj nefericit dar increzator in dragoste, al carui destin pare rupt din cenusia noastra actualitate. Actrita sustine, prin acest rol lucrat migalos, cu atentie la accentele comice si cele dramatice, un examen reusit de maturitate artistica, mai ales ca il are drept partener pe Claudiu Bleont, actor cu o bogata experienta. In rolul barbatului revoltat pe mizeria vietii, intalnim un alt Claudiu Bleont. Actorul iese din nota interpretarii cunoscute in evolutia sa, se adapteaza spatiului neconventional si sustine o relatie interactiva cu spectatorii, intensa. Povesteste cu sensibilitate, dar si manie dramele, uneori aparent comice, prin care a trecut barbatul in cautarea fericirii greu de gasit astazi. Personajul sau este construit cu forta dramatica, uneori prea exploziva verbal pentru un spatiu de joc restrans, dar credibil prin firescul expresiilor abordate. "Dumnezeul de a doua zi" este un spectacol reusit, ce merita a fi vizionat pentru ca vorbeste despre noi cei de astazi, despre tinerii ce se lupta cu disperare sa infranga mentalitatile unei realitati macinate de neimpliniri. Spectacolul sustine proiectul Teatrului de Comedie de stimulare a dramaturgiei noastre. In conformitate cu acelasi proiect, a avut loc, recent, si premiera "Clinica" de Adrian Lustig, un spectacol insa, discutabil pe care il vom comenta intr-unul din numerele viitoare ale suplimentului. ileana.lucaciu@romanialibera.ro

Spectacol ce poate fi vizionat de parinti cu acordul copiilor-Butoiul cu praf si pulbere-Marcel Top regizor

PE SCENA TEATRULUI MUNICIPAL DIN BAIA MARE Maramureşul, pe "un butoi cu praf şi pulbere" • Alina ANDREICA În 4 decembrie, pe scena Teatrului Municipal Baia Mare va avea loc premiera spectacolului "Butoiul cu praf şi pulbere". Regia spectacolului, realizat după un text al scriitorului macedonean Dejan Dukovski, este semnată de regizorul de origine maramureşeană Marcel Ţop, un nume de valoare, care la ora actuală contează foarte mult în teatrul tânăr românesc. Scenografia îi aparţine Ancăi Cernea. "Am descoperit împreună cu Radu Macrinici (directorul artistic al Teatrului Municipal Baia Mare) un text scris de un scriitor macedonean. Am citit textul şi mi-am dat seama că e perfect adaptabil la realităţile noastre din România. În spectacolul care se numeşte "Butoiul cu praf şi pulbere" este vorba despre oameni care pleacă din România, din Maramureş, să lucreze în străinătate. Unii fură, alţii muncesc, alţii mor, alţii se întorc acasă... Am schimbat tot, de la numele personajelor până la dialect. În piesă se vorbeşte cu dialect maramureşean. Este vorba, la un moment dat, de o poveste cu un maramureşean care, din gelozie, îşi omoară cel mai bun prieten. El fuge în America, face bani şi se întoarce înapoi să ia fata de soţie. Dar tânăra nu îl aşteaptă, aşa că el se sinucide. Eu cred că este o poveste foarte mult legată de acest loc, poate pe undeva este o poveste şi despre mine, pentru că şi eu am sentimentul acesta de om care a plecat de acasă", a precizat regizorul Marcel Ţop. • Un spectacol de teatru cu ceteră, zongoră şi dobă Publicul trebuie să se aştepte de la acest spectacol la o poveste despre Maramureş, despre confluenţa dintre Occident şi tradiţie. Spectatorul va fi pus în faţa unui spectacol viu, puternic, un spectacol în care maramureşenii se vor regăsi, vorba lui Marcel Ţop, "dureros de tare". "Dacă ar fi să formulez într-un vers deosebirea dintre Maramureş şi restul ţării, eu aş rezuma-o în versurile acelui cântec incredibil al Fraţilor Petreuş: «Măi pretine, eu şi tu/Şohan n-om vide’ raiu;/Nici nu-i hia să-l videm,/ După ce oameni sîntem./Sie raiu’ sănătos,/Noi om mere pă din jos;/Sie raiu’ cu plăcere,/Noi mai pă din jos om mere.» Este o asumare incredibilă. Nicăieri în ţara asta nu cred că există o astfel de asumare. Pe scenă vom avea ceteră, zongoră, dobă şi foarte multe momente din spectacol vor fi presărate cu muzică maramureşeană." • Copilărie petrecută în Maramureş Regizorul Marcel Ţop a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti, Facultatea de Teatru, Secţia Regie, clasa profesorului Valeriu Moisescu şi master regie film UNATC. Tânărul regizor este o prezenţă aparte a generaţiei sale, un regizor inventiv şi adorat de public, un tânăr cu un simţ artistic extraordinar. "Am copilărit în Maramureş până la 18 ani. Atunci am plecat din Baia Mare şi m-am întors după 12 ani. Nu am mai venit în Maramureş, pentru că ai mei au murit aproape toţi. Am rămas fără mamă la 11 ani şi pe urmă am fost mai mult sau mai puţin abandonat de tatăl meu, care s-a prăpădit şi el când eu aveam 17-18 ani", mărturiseşte Marcel. • "Fugeam de la ore ca să citesc în bibliotecă" La un moment dat, pentru că stătea singur, casa lui Marcel Ţop a devenit încet-încet gazdă pentru o mulţime de oameni. "Unii aveau probleme de familie, alţii erau săraci, alţii nu aveau unde să stea. Trăiam de pe o zi pe alta, punea fiecare ce putea şi nu de puţine ori am făcut foamea. Deseori mi se tăia şi curentul. Am stat într-o iarnă două luni şi jumătate fără curent electric. Citeam la lumina felinarelor de pe stradă sau la lumina lumânărilor. Când trăiau ai mei, eram un copil, cum se spune în Maramureş, «mădărit». Nu îmi plăcea să-mi fac temele. În schimb, mi-a plăcut foarte mult să citesc. Îmi aduc aminte că, în clasa a II-a, eram fascinat de cărţile lui Jules Verne. Moartea mamei mele m-a responsabilizat foarte tare. Am început să fiu preocupat de şcoală. Am început să scriu compuneri din ce în ce mai interesante, a început să-mi placă foarte mult literatura. Fugeam de la ore, ca să citesc în bibliotecă şi profesorii ştiau unde sunt. Faptul că am trăit singur mi-a dezvoltat şi un sentiment de libertate foarte puternic şi m-a maturizat". • "Aici m-am îndrăgostit prima oară, aici am supravieţuit, aici am copilărit..." Marcel a fost totuşi un băiat puternic şi, vorba lui Nietzsche, "ceea ce nu l-a doborât, l-a întărit". Şi-a văzut în continuare de viaţă şi de idealurile sale, chiar dacă au existat momente când a fost nevoit să lucreze şi să-şi poarte singur de grijă. "Am trăit şi momente de prăbuşire. Prin clasa a XI-a, am fost silit de împrejurări să lucrez. Am împins butoaie, am lucrat pe urmă la o vulcanizare ş.a", s-a destăinuit Marcel Ţop. Spune că îl leagă foarte multe amintiri de Baia Mare: "Aici m-am îndrăgostit prima oară, aici am supravieţuit, aici am copilărit ş.a." • Teatrul - o dragoste fără sfârşit Imediat după terminarea liceului, Marcel Ţop a intrat la Facultatea de Filosofie, dar, după o vreme, şi-a dat seama că această facultate nu corespunde principiilor sale. "Am văzut teatru de calitate foarte târziu, prin clasa a XI-a. Am văzut două spectacole care m-au marcat: «Fuga», după Mihail Bulgakov, cu Ştefan Iordache, şi «Cerşetorul», cu Claudiu Bleonţ, cu care am lucrat mai târziu în două spectacole în Bucureşti. Mi-a plăcut foarte mult ce am văzut şi, de curiozitate, m-am uitat să văd din ce se dă admitere la Teatru. Era vorba de imaginaţie, fantezie creatoare, spirit de observaţie, cultură generală ş.a. Erau atuurile mele. Prima dată când l-am văzut pe Ştefan Iordache, mi-am luat inima în dinţii şi, după spectacol, m-am dus la el şi i-am spus că vreau să dau la teatru. S-a uitat la mine, mi-a spus: «Eşti înalt, ai voce... poţi să dai». După câteva momente, m-am întors către dânsul şi i-am spus că de fapt eu vreau să dau la regie de teatru, nu la actorie. Mi-a răspuns: «Asta te priveşte», lucru care m-a responsabilizat foarte mult", mărturiseşte Marcel Ţop. • A renunţat la actorie pentru regie Marcel a dat în cele din urmă la Regie în Bucureşti, deşi toată lumea zicea că este "puţin nebun". Erau doar şapte locuri şi erau peste 20 de candidaţi pe un loc. Erau oameni care se pregăteau acolo de ani de zile, iar Marcel ajunsese din Baia Mare cu trenul, direct la examen. "Am mers până la ultima probă, dar nu am avut norocul să intru la Regie, ci am fost sfătuit să intru la Actorie. În comisie i-am avut pe Dem Rădulescu, Mircea Albulescu, Olga Tudorache, dar eu tot nu mă vedeam student la Actorie. În zilele următoare, am primit un telefon de la Cluj şi am plecat ca fulgerul şi am dat şi acolo examen la Regie şi am intrat la Regie de Teatru în Cluj şi am renunţat la Actorie în Bucureşti. Şi totuşi, în primul an de facultate, la sfatul lui Florin Zamfirescu m-am transferat la Regie, în Bucureşti." • Prima cronică de teatru, în Glasul Maramureşului "Primul contact cu teatrul, pe scenă, l-am avut aici, în Baia Mare. Mi-am luat inima în dinţi, m-am dus la directorul de atunci al Teatrului din Baia Mare, Anton Tauf, i-am spus că am o trupă şi vreau să fac regie de teatru. Acestui om eu îi datorez foarte mult. Mi-a dat o cheie de la teatru şi mi-a spus că pot să vin să repet seara, după ora 20.00. Îmi alesesem o piesă foarte grea, «Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă», de Horia Lovinescu. A fost o reuşită, deşi era făcută de oameni foarte tineri, care nu erau actori cu studii. Prima cronică de teatru a apărut chiar în Glasul Maramureşului", mai spune regizorul Marcel Ţop. Cu acest spectacol, Marcel Ţop a obţinut, în 1998, "Premiul pentru cea mai bună regie", la Festivalul Internaţional de Teatru Piatra Neamţ. • "Hamlet", montat de Marcel Ţop în Atena Debutul ca regizor în Bucureşti a avut loc la Teatrul Act (director Marcel Iureş). "A fost un spectacol-şoc în momentul acela în Bucureşti. Aşa au început să curgă proiectele. M-am întâlnit pe urmă cu George Mihăiţă. M-a invitat la Teatrul de Comedie, unde am făcut trei spectacole şi tot aşa până am ajuns şi în Grecia (Atena)", mai mărturiseşte Marcel Ţop. La Teatrul din Atena a montat "Hamlet". A lucrat, de-a lungul anilor, cu foarte multe nume celebre ale scenei româneşti cum ar fi Marius Bodochi (care este şi naşul fiului său, Nikita), Tudor Istodor (fiul Maiei Morgenstern), Alexandru Repan, Claudiu Bleonţ,Ileana Stana Ionescu e.t.c

Don Juan-mai energic dupa schimbarea de sex regizor Marcel top

Don Juan – mai energic dupa schimbarea de sex 18 January 2012 scris de Ioanina Pavel Niciun comentariu Traim vremuri foarte deconcertante. In exprimarea absurdo-comica a lui Brian Molko, frontman-ul formatiei Placebo, “tipele parc-ar fi tipi, tipii parc-ar fi tipe, tipele par camionagii, iar camionagii par pudeli!”. Citat care, desigur, n-are mare legatura cu ce s-a intamplat in Café Godot ieri seara – premiera piesei Don Juan interpretata de fete, cap-(aproape)coada. Dar cumva travestiul de pe scena mi-a amintit de confuzia exprimata de Molko vizavi de trend-ul aparentelor inselatoare. Molko insusi, care si el e cat se poate de in ton cu trend-ul, ar fi aplaudat acest “Don Juan” reconfigurat in varianta androgina. Don Juan rasturnat in mijlocul rasculatilor Jucaus, independent si, in esenta, nonconformist, exercitiul teatral nu mi-a deschis ochii neaparat, dar a fost destul de avangardist incat sa ma inspire intr-un moment cand o plimbarica spre centrul orasului imi inspira doar indigestie. Ce m-a scos pe mine, deci, ieri seara pe timp de revolutie afara din casa si mi-a purtat pasii spre acea parte-a centrului vechi? Doua cuvinte de pe afis, Marcel Top, plus o descriere deloc simpla si la obiect a intreprinderii. Pe scurt, nu stiam cat de laxa va fi adaptarea dupa Molière, dar stiam ca-s in maini bune, aceleasi care regizasera si impresionant de twisted-ul “Deformatii”. Top realizeaza ceva mai coerent cu “Don Juan”, mai sexy gratie protagonistei Cristina Mihailescu, si ceva eminamente comic al carui subtitlu “I want more” chiar se justifica, de ambele parti ale scenei. Don Juan-ul actualizat este… Juanita Personajele barbatesti sunt jucate de tinere femei – la fel si cele feminine insa efectul e mai putin memorabil in cazul lor. Daca initial ciulesti urechile dupa o scapare, o formula de adresare care sa tradeze adevaratul sex al actorului, curand profesionalismul interpretilor te biruie. Mihailescu este Don Juan, nu doar Don Juan-esca – o identitate extrema, dar atat de bine integrata si jucata cu aplomb atat de sustinut pe tot parcursul piesei, incat chiar nu te astepti ca sub machiajul de scena sa existe o persoana… feminina. Dupa caderea cortinei (la figurat in Godot), tanara actrita iesea din backstage fara vopseaua alba si buzele inrosite afisate anterior, si n-am recunoscut-o decat dupa o perioada intensa, si jenanta, de holbat ochii. Pentru ca Don Juan-ul ei, imbracat in pantaloni de piele negri, geaca de piele, tot neagra, peste un tricou alb, simplu, domina scena ca un maestru seducator de-ndata ce intra-n campul tau vizual: din mers, din pozele afectate, din expresiile faciale si din aerul de felina iesita la vanat. Fie ca isi declama amorul sau peroreaza despre Amor, fie ca agata fete inocente cu nerusinare si replici tipice (aici, spectatoarele mai putin inocente pufnesc in ras), acest Don Juan convinge. Unde-s multe, puterea creste! In rolul valetului sau Sganarelle, Mihaela Velicu tese abil comedia in jurul stapanului sau, care uneori e urmarit de nori negri si atitudini pesimiste. Dar Sganarelle se erijeaza si in alte roluri in raport cu Don Juan, e vocea ratiunii care incearca sa-l tina-n frau, e cavalerul de dezonoare care ii intinde falsului june prim recuzita seductiei (flori, voal de mireasa si inel), si e invatacelul fascinat de trucurile virtuozului. Pentru un secund, si tratat ca atare, Sganarelle ii este perfect complementar lui Don Juan, iar Velicu intretine atmosfera printr-o gama larga de artificii, uneori bufonerii, alteori… filosofii. In timp ce Mihailescu umbla la butonul de intensitate – mai mult sau “mai putin” vulcanica – a unui caracter captivant, Velicu deseori schimba frecventa cu totul. Daca la nivel de “gaselnita” si exprimare stilistica Top & co. fascineaza, curgerea narativa scartaie un pic – cei doi prieteni trec prin peripetii relativ previzibile (deloc “relativ” daca stim originalul), totusi nu plictisesc si, din senin, chiar derapeaza-n cantec! Responsabila principala pentru ranjetele satisfacute din public a fost cu siguranta distributia, care, in afara duetului protagonist, ne-a rezervat ieri surprize neasteptate – Ioana Elecfi intaia intre ele – si un punct culminant socant de… masculin! A bon entendeur, salut!