sâmbătă, 26 decembrie 2015

Visul unei nopti de vara regia Marcel Top la Teatrul de Stat Constanta cronica semnata Doru Mares Teatrul Azi 2015

http://www.teatruldestatconstanta.ro/presa/articol/visul-de-la-vama-veche-pe-scena-de-la-constanta Visul de la Vama Veche (pe scena de la Constanta)

Nu am fost niciodată un fan al Vamei Vechi (locul, nu formația) care mi s-a părut întotdeauna doar un amestec de ortodoxie de grotă și comunism de falanster. În încercarea de a aduce ceva adiere de Woodstock în concentraționarul național de ani 50. Vreme în care vama era deja nouă, iar nuditatea gândului (Die gendanken sind frei)/trupului, o relocalizare în imaginar a accesului nestingherit către mirajul unui orient cuplând sub aura poeziei pictorii Balcicului și suportul unei regalități cu vocație de garant occidental. Ici, aux portes de Orient… Legendă în pădure de stufăriș, prin urmare. Un contre-emploi de la natură, de la natura lucrurilor (lucrărilor vremurilor care nu ele sunt sub om, cum ar fi zis cronicarul), care (pătrundem, de acum, în logica aberației sau, altfel spus, în firescul situației) dă drept la exercițiu fantasmei ca panaceu.
Cam de pe aici, de undeva, trebuie că a plecat și Marcel Țop în construcția „Visului unei nopți de vară” pe scena Teatrului de Stat din Constanța, iar Anca Maria Cernea, semnând scenografia (era loc de chiar mai multă explozie de formă și culoare), l-a înțeles și bine și eficient. Una peste alta, lumea oricum e pe dos, deci a o da peste cap devine un gest de (eventuală) reintrare în normalitate. De undeva, de pe la sfârșit de lume, căci nici establishment-ul nu mai e ce-a fost. Amiralul Theseu (geometric și cu aplomb construit de Dan Cojocaru) își dorește nevastă sălbatică (precum sexul care-a fost odinioară?), de aici și indescifrabil de nedomesticita Hippolyta (tur de forță întru încrâncenare explozivă al Anei Maria Ștefan), biciul în care s-a preschimbat sceptrul suplinind o falusocrație din inventarul biologicului (ori numai logicului?) pe cale de dispariție (nietzscheanul „Te duci la femei? Nu uita biciul!” conotând în voie). Limba bizară a Hippolytei și cuțitul acesteia răspund din realul imediat, palpabil și, cu certitudine, ineficient, chiar dacă jocul amenințărilor poate trimite undeva, între asumarea puterii (cuțit = falus) în perimetrul feminin (nemăsurata poftă sexuală a Titaniei nu e nici ea altceva – Dana Dumitrescu e un soi de fluture negru, o boltă nocturnă pe care sclipesc miriadele de stele, zeitate a fantasmei irumpând energetic) și prevestirea potențialei emasculări (de la sensul fizic la cel politic). Este momentul, pentru Marcel Țop, să facă un prim pas pe teritoriul fantasmei, al metamorfozelor pe calea legendei, introducând în scenă pe abulic-îndărătnicul hippy Lysander, fotografiat, ca să zic așa, fără scăpări de detaliu, de Remus Archip. Preluând un slogan (din nefericire) de actualitate, Lysander își face apariția cu o pancartă pe care stă scris „Je suis Hermia”, abulic adică îndrăgostit (păi, nu așa e frumos?!?). Refugiul în pădurea care, pe scena constănțeană, e de stuf(stock), e vamaiotă, răspunde în planul spectacolului versurilor unui hit de acum câțiva ani: „Am ajuns la Vama Veche/Și sunt apucat de streche.” Iar marele maestru al strechei este un Puck (excelent Adrian Dumitrescu!) care aduce și fizic mai degrabă a Falstaff, un djinn hipersexual, un chefliu din țara feelor, poate personajul perfect în economia și filosofia à rebours propuse în această montare de către regizor.
Paradoxal, grupul meșterilor – actori amatori e construit în oglindă. „Actorii” (Cristina Oprean, Iulian Enache, Florentin Roman, Ionuț Alexandru, Andrei Cantaragiu – fiecare își individualizează cu minuție personajul, evident cel de-al doilea, cu al său Nicu Fundulea, având un mai amplu spațiu de desfășurare, pe care îl și folosește plin de haz), în pofida sloganului educațional și autopersuasiv „Facem teatru! Iubim teatru!”, sunt, totuși, doar niște bieți mireni diletanți (și pentru că speriați de impactul cu autoritatea pe post de spectator) prin comparație cu Gutuie, din care Nicodim Ungureanu (al doilea stâlp al montării, alături de Adrian Dumitrescu, în sensul invenției și ineditului față de un posibil orizont de așteptare) realizează un soi de eremit al artei teatrale (costumul propus de Anca Maria Cernea este perfect conceput), generând tandre contrapuncte de o poezie cu evidentă încărcătură emoțională. În definitiv, pe el nu îl mai sperie eventuala pedeapsă în caz de nereușită, ci spectrul eșecului ca act artistic, mai de neîndurat decât decapitarea ori mai știu eu ce altă hachiță punitivă a autorității.
Țin să amintesc, tot la nivelul performanței, două personaje secundare, dar de o rafinată și, cum să zic, florală ghidușie, sensibilele zânișoare ce o secondează pe Titania, Scaiețel (Cristina Oprean) și Petală (Ana Maria Ștefan). Până la urmă, Oberon (Cosmin Mihale) e varianta lor masculină, liderul dionisiac al lumii onirice dirijând/pedepsind prin farsă, sex și hohot sănătos, spre deosebire de relativul lui din „lumea asta”.
Povestea shakespeariană așa spusă de Marcel Țop, într-un stufăriș crescut pe legenda unei vămi (Veche, în lumea urmașilor și Theseu, perpetuă și neseparatoare în cea care amestecă palpabilul și fantasmaticul, imaginarul și carnalul, pe unde Puck poate bea cât Falstaff și aduce elixiruri generatoare de confuzie la sfatul lui Oberon) și sprijinită pe un playlist excelent sosit din muzica anilor 60 – 70, are, dincolo de hazul nebun, o poezie specială pentru care regizorul e dăruit, hotărât lucru, cu o apetență evidentă și cu o sensibilitate specială.


Doru Mares, Revista Teatrul azi, Nr.10,11,12 /2015

Niciun comentariu: