CUM NU FAC TEATRU -publicat in Cuvantul-regizorul Marcel Top

Insemnari despre Dumnezeul zilei de maine
Cum NU fac teatru
Marcel Top

Iata aici insemnarile despre felul in care se naste un spectacol de teatru, despre procesul care pe mine, personal, ma intereseaza mai mult decat ceea ce se numeste un spectacol de teatru finit.In loc de prolog

Pentru ca nu sunt partizanul "socializarii excesive", fals-ipocrite, al conversatiilor cretin-lingusitoare cu oamenii de presa, criticii, sau jurnalistii, si pentru ca nu sunt inzestrat din nastere cu harul lingerii de orgolii sau a altor parti mai mult sau mai putin rusinoase (fenomen foarte des intalnit pe meleagurile teatral-mioritico-dambovitene), am stat, am cugetat si m-am gandit ca ar fi bine sa formulez in scris gandurile, conceptele sau, de ce nu, traiectoriile discursului meu artistic.

In acest fel nu mai sunt necesare explicatiile de la cafea sau din foaier in timpul pauzei (detest pauza de la jumatatea spectacolelor), ori de la sfarsitul spectacolelor, cu doamne de genul Floricai Ichim.

Tin sa amintesc aici faptul ca, spectacolul Natural Born Fuckers, acuzat de Florica Ichim in 2004 (intr-un articol publicat in "Romania libera", numit Protest Conservator), a fost total motivat in agresivitatea lui teatrala pentru ca infiera vulgaritatea, indecenta, obscenitatea si violenta pe care le traiam cu totii la vremea aceea si, din pacate, le mai traim si acum, s-a bucurat de un succes imens la publicul nu tocmai prost (denumit astfel de aceeasi doamna) al teatrului Act, avand parte de reprezentatii cu sala arhiplina.

(Istericii de acum, asociati in colectivitati cu subventii frumusele, care se declara independenti si care au dat buzna in ultimii ani cu texte asa-zise contemporane fara miza, pretinzand ca trateaza probleme sociale romanesti, nu fac altceva decat sa propuna nemotivat tipologii stereotipe de prostituate, pesti si sado-masochisti, de dragul efectului.)

Asadar, doamne si domni care navaliti peste pateuri si care tusiti mult in timpul spectacolului, incapabili de un zambet, dragi participanti la colocviile unioniste care vorbiti mult si degeaba despre teatrul contemporan, sa nu uitam ca, in Romania de azi, traversam epoca lui "much ado about nothing", ca sa-l parafrazez pe batranul Will.

Pentru inceput

Imi place sintagma "Pentru inceput": din punctul meu de vedere, orice lucrare care tine de arta trebuie sa fie doar un inceput, ceva nefinit, neconcluziv, un lucru lasat nesfarsit, al carui sfarsit este viu asta pentru ca sfarsitul apartine publicului, entitatilor sau nonentitatilor (specie des intalnita si ea), care se raporteaza la procesul de creatie si caruia obisnuim sa-i spunem public.

Orice creatie in adevaratul sens al cuvantului este ceva neterminat, ceva mai degraba si mai frumos exprimat lasat nesfarsit. De altfel, si lumea in care traim este nesfarsita, evolueaza si involueaza conform unor fluctuatii care ne depasesc si care, dupa cate se pare, nu vor conteni sa ne depaseasca.

Dar sa ne intoarcem la cazul de fata: "Dumnezeul zilei de maine". Totul a inceput intr-o binecuvantata dupa-amiaza de primavara cand domnul George Mihaita (directorul teatrului) m-a trimis cu generozitate si buna-credinta sa aleg un text care imi place, din sutele de texte care iau cu asalt in fiecare an neincapatorul secretariat literar, cu ocazia FESTCO-ului (Festivalul de Dramaturgie Romaneasca Contemporana).

Cu rabdare si, de ce sa nu o spunem, cu fler (lecturile destul de vaste si consistente, experienta existentiala mai mult decat dura in ale contemporanului romanesc pe care o posed fara voia-mi din frageda pruncie imi permit acest lucru) am luat la frunzarit si lecturat sutele de pagini. O tristete aproape metafizica (incerc sa nu exagerez) m-a cuprins atunci cand am remarcat faptul ca textele "contemporane" puteau fi impartite in doua categorii:

1) total necontemporane, desuete, cripto-comunist-postdecembriste si

2) pseudo-isterico-formaliste, fara nici un fond-vulgar contemporane.

In prima categorie autorii-subiecti ar fi prea multi ca sa ii enumar aici; in cea de-a doua, aparuta precum vorba ciupercilor dupa ploaie, se incadreaza cu un oarecare succes (in lipsa de alternative reale), textele lui Peca Stefan sau texte de tipul celor din noua generatie samanatorist-dupa blocuri-cartierista, produse de Dramacum, care improasca cu tot ce se poate improsca pe pereti, fara sa spuna si fara sa insemne in fond nimic.

Acestea sunt Formele fara fond care fac un comert ieftin din derizoriul romanesc, comert de tipul celui practicat in anumite filme de gust indoielnic aparute dupa revolutie si care nu sunt capabile decat sa produca juisari instantanee veteranilor stangii franceze, ori satisfac pofta de sange si circ a imbuibatilor occidentali. Adica genul de drama sau docu-drama careia ii putem spune noul nostru gen EASTERN, o replica patetica la western-urile cu cowboy, care cultiva insa in locul celebrilor cowboy personajele tip curva de la bloc, smecherul, baietii-cool tiganosi s.a.

Or, sa fim franci, fenomenele de criza fundamentale ale societatii romanesti nu sunt acestea, decat intr-un plan mai mult secundar, si care nu depaseste nivelul picanteriilor special create spre a face deliciul noilor specii de primate "estetice".

Asadar, pus in fata unei dileme precum alegerea unui text din aceasta jungla penduland intre sclerozari si efecte speciale, demne de un Bollywood mioritic, intr-un moment in care sansele mele de a face un spectacol la Teatrul de Comedie se diminuau cu fiecare pagina rasfoita (pentru ca m-a ferit sfantul si de oportunism, si de capacitatea de a lucra pe ceva care nu imi place), atunci cand totul parea pierdut, providenta a facut sa imi cada in brate textul "Dumnezeul de a doua zi".

(Trebuie sa mentionez ca nici unul dintre texte nu era semnat, nu stiam cine ce a scris, cu atat mai bine si mai provocator!)

Mai tarziu, am aflat ca fericitul autor nu era nimeni altul decat Cornel Mimi Branescu, un dramaturg fata de care nu am avut niciodata vreo simpatie speciala, piesele scrise de el lasandu-ma in mare parte pana acum rece, cu exceptia, poate, a interpretarii din "Un Cartus de Kent".

La prima vedere textul parea o prelunga lamentatie in doi, naturalisto-deconstructivista, gen Neil La Bute.

Pentru ca nu agreez genul lamentatiei, mi-am dat seama ca va trebui sa merg in mizanscena si in interpretare impotriva textului, astfel incat sa creez o atmosfera si o interpretare mai degraba spectaculos dementa doi oameni care se biciuie, razand de ei insisi si de cei care le provoaca durerea si nenorocirea, doi oameni care rad cu fanatism, cinism si de dincolo de moarte de ei insisi, de tara lor Romania, si de tortionarii lor romanii sadea; doi oameni care musca din propria lor carne si se lasa muscati fara sa cracneasca, zambind. Doi oameni care se zvarcolesc intr-un spatiu in care "toti sunt vinovati", conform sintagmei lui Camus. Chiar si ei insisi erau vinovati din punctul meu de vedere, de inactiune, in acelasi timp scuzati insa prin structura lor fanatic-inocenta; doi oameni pe care ii tine in viata si in moarte iubirea si credinta in Dumnezeul zilei de maine, doi oameni care calca cu viata si iubirea lor peste prostie, rautate si peste moarte. Si atunci, in timp ce ma gandeam, si fantazam pe aceasta tema, au aparut Actorii!

A avut loc Intalnirea, intalnirea pe care o asteptam inca din timpul facultatii!

Cei mai tineri oameni, cei mai tineri artisti pe care i-am cunoscut pana acum: Claudiu Bleont si Delia Seceleanu! Cand spun tineri ma gandesc la ceea ce le spuneau egiptenii grecilor: "Voi grecii, sunteti tineri".

Intalnirea cu Claudiu Bleont din punct de vedere artistic a avut, in ce ma priveste, valoarea unei (fara pretiozitatea) revelatii. S-a creat intre noi, Delia, Claudiu si eu, un triumvirat atat de special incat ar fi nevoie de cateva zeci de pagini ca sa il descriu. Si va asigur ca in aceasta formula "magica" veti mai vedea, cu siguranta, si alte spectacole.

Cu siguranta cei care ma cunosc sau au vazut spectacole de-ale mele vor spune: Pai bine, Marcele, dar pana acum ai lucrat doar cu actori tineri, proaspat absolventi. Iar eu le voi raspunde: Fals! Pana acum am lucrat in mare parte cu sclerozati, oameni care sufereau de un pragmatism convalescent. Rareori am intalnit in cazul acestor tineri actori dimensiuni artistice veritabile, erau in mare parte fie doar buni executanti, fie business-artistici care cantareau cu o minutiozitate de Shylock ce anume ii avantajeaza, si ce nu, fara dimensiunea riscului, curajului, a cautarilor.

Am avut pentru prima oara senzatia Intalnirii, nu a Repetitiei! A intalnirii dintre regizor si actori despre care vorbea Grotowsky si, sper, si cu dumneavoastra publicul! Senzatia Sarbatoririi si a Libertatii! Senzatia ca Dumnezeul Zilei de Maine exista in Arta!

Au inceput sa se adevereasca si sa se infaptuiasca toate utopiile mele in ce priveste teatrul ca spatiu al libertatii, teatrul ca loc unic, singurul in aceasta lume in care ma duc tocmai pentru ca sa nu fac teatru. Despre utopii am scris intr-un dosar de presa alcatuit de Oana Stoica. (www. supliment.polirom.ro/category.aspx?item=90&cat=13, depre respectivele utopii le vorbeam doamnei Sanda Manu si domnului Radu Penciulescu, carora le multumesc pentru incredere si sustinere si acum.)

Datorita increderii si libertatii acordate de catre domnul George Mihaita (caruia i-am oferit, la randul meu, premiul Guliver in tara piticilor), toti patru (si, in curand, va sosi si al cincilea din acest magic team) - un regizor, doi actori si Anca Cernea (scenografa cu care am inceput sa dansez imaginativ poetic, si nu numai) - am reusit sa facem ceea ce se cheama un laborator sau sa-i zicem, parafrazandu-l tot pe mosul Will, un loves labour, pe care nu va ramane decat sa il vizitati si sa il cunoasteti in fiecare seara. El este si va fi tot timpul deschis, ca un inceput asa cum spuneam mai sus, fara sfarsit.

Voi spectatorii sunteti, de fapt, parte integranta a acestui loves labour pe care va invit sa il frecventati, la randul vostru, deschisi, liberi, caci, altfel, jocul nu tine, nu are sens!

Un motto in loc de sfarsit

Dedic acest spectacol celor (putini) care au capacitatea sa iubeasca si sa faca arta cu fanatism, dar si celor (multi) care au reusit sa faca din Romania un loc detestabil!