Imperfectul Necesar-scriere despre Richard III-regizorul Marcel Top

RICHARD AL III-LEA
IMPERFECTUL NECESAR SAU O ESTETICA A IMPERFECTULUI

MARCEL TOP

Se spune, se scrie, se crede ca oamenii au tins si tind dintotdeauna spre perfectiune.
Probabil ca una dintre cele mai mari dileme ale umanului consta in neputinta de a formula cu exactitate ceea ce este perfect si imperfect. Avem de a face cu doua concepte care, dupa cate se pare, nu pot fi masurate decat, in cel mai bun caz constatate si de cele mai multe ori transformate in prejudecati.
Oscar Wilde spunea ca nu exista moral sau imoral, nu exista bun sau rau in mod absolut, exista frumos sau urat, estetic sau inestetic. Si asta, de ce sa nu recunoastem, suna frumos, chiar neconventional, ne poate fermeca o asemenea afirmatie, dar, in acelasi timp, o asemenea afirmatie este pasibila de a putea deveni in orice moment o prejudecata, inca din momentul in care a fost formulata. Shakespeare, in Macbeth, probabil ca intelegea mai bine decat Oscar Wilde si alti esteticieni sau neesteticieni ai frumosului sau uratului, in ocult ironicul discurs al vrajitoarelor: “ Ce-i frumos e slut,/ Ce-i slut, frumos,/ Prin duhori si pacle/ Sa plutim in sus si-n jos.”
In antichitate, grecii, mai ales Platon in periculoasa lui utopie, « Republica », periculoasa dupa cum s-a vazut dupa secole atunci cand a existat seductia de a o aplica, generand dezastre( vezi cazul filosofiei lui Marx, Engels, Lenin) cereau eliminarea din cetatea ideala a artistilor pe motivul ca arta ar fi o copie a realitatii imperfecte care suceste mintile « tinerilor ». Deci, cu alte cuvinte, intotdeauna umanitatea, dintr-o fatala nevoie de certitudini, a jinduit si a cersit dupa aplicabilitatea acestu concept al perfectiuni, concept care, de multe ori naiv, si deprimant de cele mai multe ori, a fost confundat cu conceptul de fericire. Si iata ca oamenii, dupa secole de la aceasta fatidica afirmatie a lui Platon, au descoperit chiar taramuri noi, au descoperit America, dar nu au descoperit perfectiunea, doar o iluzie a ei, definita si redefinita in fiecare secol. Emil Cioran spunea ca cei mai periculosi indivizi sunt cei care construiesc utopii, sau mai rau, viseaza la aplicabilitatea lor, lumea fiind prin excelenta leaganul imperfectiunii.
Pornind de la aceste premise, sa ne inchipuim acum ca traim intr-o lume care tinde spre perfectiune. Vom constata, cu mirare sau nu, ca nu trebuie sa facem un efort prea mare de a ne inchipui aceasta lume, vom constata cu stupoare ca de fapt, traim intr-o lume care tinde spre perfectiune. Dar sa mergem si mai departe si sa ne inchipuim aceasta lume, vorba unui filosof medieval, « cea mai perfecta dintre toate lumile posibile », aujnsa la un climax al visului ei. Atunci cand iluzia perfectiunii e atat de mare incat se confunda cu insusi obiectul si finalitatea visului. In aceasta lume in care imperfectul a fost « starpit », se naste intr-o buna zi Richard III, o creatura fara seaman intre semenii ei, si care este tolerata datorita faptului ca devine pentru ceilalti, fiind « diform » interior si exterior, un entertainer. In aceasta lume, imperfectul devine sursa comicului, o lume in care handicapul nu mai provoaca oroarea, scarba, compasiunea sau mila, pentru ca nu mai poate provoca decat rasul. O lume, « cea mai perfecta dintre toate lumle posibile », suficienta siesi si care, de fapt, are foarte bine infipta in viscere si in pantec tarele radacinoase ale imperfectiunii, si in principal « frica », acel sentiment care salasluieste in stomac, dupa cum spunea fantomaticul print roman Caligula. Deci, in aceasta dimensiune de orbi cufundati in narcisismul lipsei lor de perspectiva, intr-un somn, apare Richard III, intr-un loc in care arta este interzisa sau este considerata cel mult o bufonada, de care nu mai stiu decat cei care se nasc imperfecti, asemenea lui. Richard III se naste din frica celorlalti, din neputinta celorlalti de a descoperi marea iluzie a existentei. O lume total lipsita de morale, care in acelasi timp isi exhiba discursul moralist peste tot, in care « barbatii sunt barbati si femeile femei », in acest loc apare Richard, produsul fetid al fricilor colective. Atunci Richard va fi la inceput un bufon care se metamorfozeaza in ceea ce esta altfel. Va deveni din « cel de care razi », « cel de care te temi ». Cu alte cuvinte, va deveni Antichristul acestei lumi, pe care, in final, eliminandu-l, lumea va avea iluzia mantuirii sale. Finalitata tuturor cautarilor lui Richard va fi crima, dar nu orice crima, o crima estetizata, insotita de muzica si ridicata la rang de arta. Richard, histrionul existential, nici barbat, nici femeie, diform atat interior cat si exterior, instaurand confuzia clarviziunii in ceilalti, va ajunge, pana in final, cuceritorul acestei lumi, seducaorul ei, ptentru ca el, nefacand parte din niciuna dintre categoriile perfectiunii, stie sa manipuleze ceea ce e barbat sau femeie, frumos sau urat, in aceeasi masura, chiar in final sacrificanu-se ca sa isi duca la indeplinire acest vis, un vis individual, un vis de artist, un vis »imperfect », nu un vis colectiv. Moartea lui Richard va fi o rasturnare a mortii, a sacrificiului care mantuie si din care te impartasesti, biblic. Va avea valoarea unei impartasanii din urat, din ceea ce consideram imperfect in prejudecata noastra. In final viii si mortii acestei lumi perfecte vor veni sa se impartaseasca din carnea celui care a oripilat-o, a ingrozit-o. Ultima imagine a spectacolului este insusi Richard, care, asemenea unui profetic criminal in serie la superlativ, isi va autodevora inima.