diana cavallioti in deformatii-regia marcel top

Portretul de AZI
Actriţa Diana Cavallioti


Studentă în ultimul an la UNATC, la clasa profesorului Florin Zamfirescu, Diana Cavallioti debutează în spectacolul "Deformaţii", în regia lui Marcel Ţop, montat la Teatrul Luni.
Este o bucurie ori de câte ori descoperi într-o premieră un tânăr actor care este încă student. În premiera Deformaţii, care se poate numi o premieră a tinereţii şi valorii (în cazul acesta, tinereţea este prin ea însăşi o valoare) am remarcat-o pe Diana Cavallioti, încă studentă în anul IV la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Dincolo de datele fizice - frumuseţe, eleganţă, graţie -, Diana Cavallioti stăpâneşte bine mijloacele dramaei şi ale comediei. Mai bine zis, a mixajului dintre cele două genuri. Un joc foarte modern, puternic, cu o expresivitate bine studiată, temperament şi o uşurinţă de a comunica idei profunde învelite într-un ambalaj care pare superficial şi strălucitor. Nu e întâmplător faptul că Diana are mobilitate deosebită şi un limbaj gestual încărcat de muzicalitate. Ea a urmat cursurile Liceului "Dinu Lipatti", având o formaţie muzicală temeinică atât în arta pianistică, dar şi în cea lirică.
În şcoală a lucrat cu profesorii Valeria Sitaru şi Florin Zamfirescu. Deja a avut câteva roluri în film. Aş aminti Restul e tăcere, în regia lui Nae Caranfil, Second hand, în regia lui Dan Piţa sau Târziu, în regia lui Paul Negoescu. În Deformaţii, ea interpretează mai multe roluri cu naturaleţe aşa cum o fac şi colegii ei, pentru că se simte şi se vede credinţa lor în arta poetică actuală. Ciclul poetic Deformaţii îi reprezintă şi se regăsesc în versurile, pline de miez, când disperate, când triste, când onirice. Una dintre cele mai puternice secvenţe în care apare Diana Cavallioti este cea "Fără cuvinte". Ea încearcă să ne spună, prin cuvintele care nu-i ies din gură, "nu mai pot" ceea ce simte o întreagă generaţie. O scenă violentă şi, în acelaşi timp, poetică, pentru că sfâşierea, dezastrul, autodistrugerea sunt sublimate printr-o trăire metafizică.
Un alt moment impresionant, în care apare Diana, este cel al tinerei fete, inocentă, visătoare, idealistă. Ea trăieşte în ţara Utopiei, unde dragostea este nesfârşită şi unde oamenii nu cunosc răutatea, crima şi trădarea. Sper că regizorii noştri de teatru, dar şi directorii s-o remarce pe Diana Cavallioti şi să-i dea roluri pe măsură.
Irina Budeanu